Bilanț 2011

Introducere:

au mai rămas urme de zăpadă dealungul șoselei 63 și prin pădurile din împrejurimi. Oare azi vor fi 25 C și sper că ultimele petece de zăpadă vor fi risipite. Lungi mai sunt iernile (dar nu zic Doamne că nu e vina lui Doamne). Lacurile sunt încă înghețate de la un capăt la altul. La 25 C poți face plajă pe malul unui lac înghețat bocnă.

Cuprins:

tot am vrut eu să-mi fac un bilanț pe anul trecut și am tot amînat momentul, nu știu oare de ce, pentru că n-a fost un an rău. Oare putea fi de zece ori mai rău și n-a fost nici măcar de două ori mai rău. A fost dimpotrivă, un an bun. Putea fi oare și mai bun, totuși eu sunt mulțumit așa cum a fost, mi-e frică de superlative, un an prea bun poate să te întoarcă cu roțile-n sus. Oarecum

Iată  că e primul bilanț pe care-l fac oare de unde să-l iau, oare de unde să-l apuc?

Material (sau financiar) nu mă pot plînge, pentru că n-a fost ținta mea să mă îmbogățesc într-un an, n-am cheltuit mai mult decât am cîștigat, ceea ce o trec la pozitiv. Din surplusuri am mai ajutat încoace și-n colo, oare nu sufficient, dar când e sufficient? Oare de ce-am scris cu doi de f? Desigur, meritul e al Sulfinei mele, că dacă ar fi vrut ea am fi cheltuit mult peste buget. Femeile pot întotdeauna să facă astfel de eforturi. Au acest talent cu care, de altfel, se nasc. Bărbații nu, bărbații se nasc cu talentul… nici nu sunt sigur dacă bărbații se nasc cu vreunul. Sau dacă se nasc și nu cumva simulează. Mai degrabă se căpătuiesc mai târziu. Dar, așa-i zice. Tata s-a căpătuit, de exemplu, cu darul beției. Umblă ursitoarele de le sfârâie călcâiele din casă-n casă pe unde se nasc băieți și hop cu darurile lor pe care băieții le vor folosi la maturitate. Mie mi-au dat-o pe Sulfina, tot de căpătuială, cine știe cât de jalnic arătam, plin de sânge și speriat de bombe ori oare ursitoarea mea a fost într-o pasă bună, altfel nu-mi explic atâta noroc pe capul meu. Na, gata cu laudele.

Concediul a fost unul reușit în Europa, Franța-Suedia-Romania-Spania. În Suedia și Spania nu mai fusesem niciodată, n-am luat pietre-n gură, nici Sulfina că urăște pietrele de ținut în gură,  nici nu înțeleg de unde vine obiceiul ăsta. Că de la ursitoare nu. Așa că în Suedia ne-am acomodat pe loc pentru că duce mult a Canada, chiar am crezut că am plecat din Canada și am ajuns tot în Canada, ceea ce nu m-ar mira la cât de mare e Canada, iar eu sunt cetățeanul ei.  Iar nu m-am putut abține. De Spania ne-am despărțit mai greu cu promisiunea că ne întoarcem neapărat. În legătură cu România n-am promis nimic, pentru că oricum oare ne întoarcem din când în când tot mai rar să ne vedem din prieteni dragi și neamurile de sânge. La Familia.

Cel mai prost am stat cu condusul mașinii. Mă refer la bilanț. M-au prins polițaii de pe-aici și m-au amendat de câte ori au avut ei chef, că eu chef știu că n-am avut niciodată. Ba un Sherif afurisit m-a amendat de două ori. Numai ce-am deschis gura și mi-am exprimat accentul că m-a și altoit. A zis:

- Aa (a-ul era un fel de aha, ești emigrant), pe lângă faptul că ai depășit viteza legală ai mai depășit și pe linie continuă…

- De unde linie continuă, domnule ofițer, că nu există linie continuă în apropiere, e toată punctată cât vezi cu ochii.

- Dacă nu-ți convine te prezinți la proces și-i spui judecătorului păsul.

Normal, numai că mă prezint din timpul meu și pe banii mei. Păsul ăsta ar trebui să fie și al ofițerului. Aici stă nedreptatea, ca să-ți arăți nevinovăția trebuie să cheltui bani, timp și nervi. Pentru că iată ce și cum s-au petrecut lucrurile. Eram singur pe șosea, mergeam regulamentar cu doar 5 km peste viteza legală, când un alt polițai undercover m-a depășit. Și nefiind altă mașină de care să se lege, s-a legat de a mea. Mi-a intrat în față la milimetru, am pus frână, dute-n plata Domnului i-am spus (ba l-am înjurat de mamă), cretinule, nu m-a auzit el dar și eu m-am descărcat. Însă cretinul nu s-a lăsat. A încetinit sub limita legală, 95/oră pe urmă 90 pe urmă 85. Doar doar mă scoate din pepeni. Pe la 80/oră m-a scos din pepeni și am hotărât să-l depășesc. Mai ales când  Jorje de lîngă mine a remarcat că șoferul SUV-ului negru cu ferestre fumurii, un Lincoln cu aspect mafiot, vorbește la celular.

- Ăștia care vorbesc la telefon când conduc sunt periculoși, hai să-l depășim!  Plus că a început să se miște ca o mârțoagă.

Numai că SUV-ul nu s-a lăsat depășit. Mi-o cocea iar eu nu știam. Mai plusez eu, mai plusează el. Mai încetinesc eu, mai încetinește el. Ca-n piață, cu diferența că eram pe șosea. Iar ce văzuse Jorje nu era celular (de, geamuri fumurii), ci era un pistol de măsurat viteza, șoferul din SUV aștepta ca eu să mă nervez de manevrele lui nervante și să accelerez. Ceea ce am și făcut pentru că apăruse o altă mașină de tip TIR pe sensul contrar unde mă aflam eu în depășire. Așa că forțat de împrejurări am călcat accelerația și am depășit mașina undercover a poliției. Cred că i-am făcut și cu mâna un fel de tai-tai. Sau cu degetul…  Pe urmă lucrurile au decurs ca la carte. A apărut Sheriful cu sirena lui, am tras pe dreapta, m-a chestionat, m-a amendat etc. Mai aveam și alte amenzi colectate cu ceva timp înainte, deci nu mi-a căzut tocmai bine.

Am apelat la un avocat. Cu toate că eram atât de nervos că voiam să mă apăr singur ocazie cu care să-i spun Sherifului tot ce am pe suflet și judecătorului la fel.

- Porcilor, asta voiam să le spun, dar asta nu puteam.

Dar un lucru pot să le spun acum chiar în scris. Analfabeților. Iată o scrisoare de înștiințare pe care am primit-o de la procuratură.

Noiembrie 25, 2011

Numele meu,

Adresa mea

Judecătorie: Decembrie 01, 2011

Prin nota de față vă informăm că înfățișarea dumneavoastră în fața judecătorului va fi amânată datorită faptului că ofițerul de poliție nu s-a putut prezenta pe data de 02 Decembrie, 2011, data procesului. (Înțeleg că pe data de 25 Noiembrie se știa deja în unele cercuri că ofițerul nu s-a prezentat la procesul care încă nici nu avusese loc).

Vă rugăm să faceți tot posibilul să fiți prezent ori să aveți pe cineva care să se prezinte în numele dumneavoastră (unde și când?? Și ce-i cu data aia de 1 decembrie de la început, poate știu că sunt român și mi-au amintit că urmează ziua României??).

Pentru orice alte probleme, contactați-ne la oficiu.

Melina Cham

Procuror al Coroanei Regale

Pe plic, ștampila îmi spune că înștiințarea a fost trimisă pe data de 30 Noiembrie. Te cred, e nevoie de 5 zile să pui un plic la poștă. La mine a ajuns abia pe 4 Decembrie. Între timp eu fusesem deja la proces, proces ținut pe 2 Decembrie (noroc cu avocatul care m-a sunat), proces la care Sheriful n-a apărut cu o săptămână în avans (știu că nu e de înțeles). Primele emoții le-am avut când sala judecătoriei a fost deschisă și după ce ne-am ridicat toți în picioare să-l salutăm pe onoratul judecător, s-a făcut apelul cu păcătoșii prezenți în sală, iar avocatul meu încă nu ajunsese. Când m-au strigat pe nume am cerut permisiunea să menționez absența reprezentantului meu legal.

- Și cine e avocatul tău? m-a întrebat Onoratul Judecător.

- Nu știu, Înălțimea Voastră, am șoptit, realizând că într-adevăr, nu-i știam numele avocatului. Eu apelasem la un birou special care se ocupa cu amenzi rutiere, am plătit în avans și nici n-am cerut numele reprezentantului, nici nu mi s-a spus.

- Cum, dumneata nu știi cine te reprezintă? Cu un ă lungit așa încât toți cei prezenți în sală au izbucnit în râs.

- Nu prea.

- Foarte interesant. Stai jos, vine sau nu vine, procesul va avea loc.

Încă nu aflasem că ofițerul care mă amendase lipsise deja pe data respectivă, înștiințarea aveam s-o primesc peste 2 zile.

Mi-am făcut la repezeală un plan strategic în cazul în care trebuia să mă apăr de unul singur. Iar în gândul meu l-am făcut și pe avocat troacă de porci.

Pe lângă perdaful pe care voiam să-l trag, mizam pe greșeala de ortografie a ofițerului. Pe una din amenzi, scrisese Shrrif în loc de Sherif. Am hotărât să susțin că ofițerul era în stare avansată de ebrietate când m-a oprit, că puțea a whisky ieftin și n-a știut să scrie funcția pe care o avea. Il adusesem și pe Jorje cu mine, ca martor, am fi fost  doi contra unul.

Până la urmă avocatul și-a făcut apariția cu un costum și-un pardesiu mototolite rău, oare pe unde se tăvălise cu cine, iar în prima pauză a tot șușotit cu procurorul până au ajuns la un consens. Adică procurorul, un tip gângăvit, renunța la caz pe motiv că ofițerul era absent și oricum n-ar fi putut depune mărturie. Așa am scăpat de amendă și mai ales de 6 puncte penalizare (că mai aveam 6 și la 14 ți se suspendă temporar permisul de conducere). I-am mulțumit frumos avocatului și i-am cerut scuze în gând că-l făcusem albie de porci (de fapt îl înjurasem și pe el de mamă, tipic românesc).

Încheiere:

am lucrat tot anul în același loc de muncă ceea ce nu mi s-a mai întâplat din 2003. Aici nu sunt sigur dacă e de bine sau oare de rău. În momentul în care scriu acest bilanț sunt tot acolo, acolo însemnând Long Lake Project, undeva prin nordul Albertei

.

Despre bine

Cred că atunci când fugea tata după mine să mă altoiască și nu reușea să mă prindă mă simțeam cel mai bine. Mă podidea o fericire molipsitoare, lumea mă întreba.

- Ce-i cu tine, copile, că ești atât de fericit, când te văd parcă-mi râde inima.

Dar nu chiar toată lumea.

- M-a alergat tata cu lopata și i-am făcut o fentă. Nu m-a nimerit. Nici nu m-a ajuns.

I-am spus profesoarei mele de limba română, o femeie mioapă, cu niște ochelari cât farfuriile, care a făcut o mutră uluită.

- Și asta te face fericit?

- Mă face foarte voios, tovarășa profesoară.

Se vedea pe fața mea, în ochii mei, în tot corpul meu tânăr și încă fragil, dar plesnind de viață pe la toate încheieturile.

-  Copilul ăsta e un exaltat, i-a spus profesoara de limba română celei de biologie. Profesoarei de biologie îi dăduseră tuleii. Mai ales cei din bărbie de unde i se ițea un smoc de păr care o urâțea și-o făcea să semene cu un personaj de desen animat. Poate mi-l amintesc mai târziu. Copilul ăsta e exaltat și într-o ureche!

Profesoara de biologie tocmai atunci se piscălea sub nas după  unul din firele de păr pe care l-a și smuls cu un țipăt de durere. Poate și ceva triumf. Profesoara de limba română s-a speriat și a scăpat catalogul de sub braț. Profesoara de biologie s-a speriat și ea de catalogul care i-a căzut peste picioare, s-a dezechilibrat și a căzut rupându-și o mână. Următoarele trei luni a venit la școală cu mâna in ghips cu care mai și bătea din când în când în catedră, amenințător, până i-a crăpat ghipsul.

O altă profesoară a mea, cea de matematică, era o slăbănoagă numai oase și piele. Arăta ca o șopârlă, ca un gușter, sau mai degrabă ca o vrăjitoare. Suferea de tot felul de afecțiuni și disfuncționalități de care nu auzisem niciodată pentru că se plângea la clasă, de boli și tulburări cu niște nume de ți se stâlcea limba încercând să le pronunți. N-am văzut-o râzând sau zâmbind niciodată. Poate de aici i se și trăgeau problemele de sănătate și nu invers.

- Bine e atunci când ignori realitatea, mi-a zis tata într-o după-amiază, pe nepusă masă. Când îți imaginezi o lume și trăiești în lumea pe care ți-ai construit-o.

- Aa, m-am dumirit eu, transfigurat.

Tata mi-a repezit repede un picior in cur și-o palmă după ceafă.

- Nu aia, bă. Nu aia plină de bomboane și joacă pe maidan!

Dar care alta, îmi venea să-l întreb.

Starea tatei de bine se măsura in ml de țuică. În câți pumni reușea să ne tragă în cap mie și fraților mei, ori mamei și câte picioare în cur. Bine era atunci când avea bani să cumpere de băut sau când se întâlnea cu un amic care să-i ofere o simplă sau o dublă. Bine era atunci când se pișa pe el de beat ce era, iar dimineața trebuia să-i scoatem noi dormeza afară la uscat și aerisit. Pentru că noi eram siliți să trăiam în realitatea lui, iar el într-o lume imaginară și o confuzie generală.

Totuși, îmi amintesc de copilărie și adolescență cu infinite emoții.  În care intru, din când în când,  cu sapa și grebla, smulgând și îndepartând buruienile. Asta din perspectiva aventurii  maturizării (în plină desfășurare).

- Bine, i-aș răspunde tatei acum, e atunci când reușești  să fii în preajma celor la care ții și a celor pe care-i iubești.  De care te bucuri și pe care, la rândul tău, îi faci să se bucure că le ești aproape

. 

Happy Valentine Day

Titlul l-am pus special pentru Sulfina.

Altfel,  am tot vrut să-mi fac bilanțul pe anul trecut și tot nu l-am făcut. Până la urmă am să-l scriu simplificat la esențe. Cam așa gândesc. Mă uit în oglindă să văd dacă nu-mi ies scântei din cap. Nu-mi ies. Când eram mic și-mi scoteam puloverul îmi ieșeau. Pe atunci aveam păr. Am și acum dar nu pe cap, ci pe restul corpului. Și nici nu mai sunt mic. Când mă dezbrac în pielea goală am senzația că acuș îmi iau zborul, mai ales dacă e frig prin casă și părul mi se zbârlește. Ca să nu spun răscoală că cine știe ce se înțelege. Totuși, în casă e cald.  

Azi, la radio, se dezbătea viitorul roboților. Mai ales cei cu înfățișare umană. Dacă vor fi (și vor fi) roboți de care să te poți îndrăgosti, să faci sex etc. Să-ți facă menajul, să-ți fie prieten, să împarți cu el aceleași pasiuni. În altă ordine de idei să nu mai ai nevoie de un partener uman. Mie mi se pare o idee formidabilă, cred că mă desființează Sulfina când citește ce-am scris. Sulfina citește tot, citește și ce nu scriu, printre rânduri, pe dedesubt, pe deasupra... Cred că majoritatea ar prefera un astfel de partener. Și uite cum s-ar rezolva problema suprapopulării.

Pe de altă parte robotul nici nu te-ar înșela, că doar îl programezi să nu te înșele. Adio divorțuri. Performant din toate punctele de vedere. Mâncare nu, băutură nu, doar energie solară. Poate-l poți trimite să și muncească în locul tău. Poate exagerez deja. Poate dacă devin atât de perfecți nici n-ar mai fi nevoie de oameni. Eu l-aș programa să-mi cânte toată ziua și să-mi facă masaj în talpe. Restul nu spun. Oricum Sulfina o să afle tot ce n-am vrut să spun.

.

Limba română

Ceea ce nu-mi place la români e felul în care vorbesc. Cu hai mă, cu hai bă, pe lângă faptul că par agramați de cum deschid gura. Am urmărit și eu protestele anti prezidențiale de la televizor (numai pe cele din București), însă mare lucru n-am înțeles, iar sloganele m-au dat gata. Dacă nu poate românul să pună un slogan în rimă, mai bine renunță la el. Musai trebuie să aibe rimă că de, tot românul e poet. O fi tot românul poet, dar unul incult și ignorant. Excepțiile sunt tot mai puține. E percepția pe care o am ca spectator. Înainte la modă era limbajul de lemn, acum e cel maidanez și cel înjurios.

Nu mi-e rușine că sunt român, mi-e rușine de cum se vorbește în limba română. Am ascultat câțiva parlamentari invitați la televiziune (antena 3) făcând dezacorduri și alte greșeli elementare de limbă. Cei ce ne reprezintă în guvern sau în parlament, ori prin alte instituții ale statului, ar trebui să treacă mai întâi un examen de limba română. Nu le cer să fie oratori, nici măcar să aibe elocvență, dar să nu fie bâlbâiți, îngălați și agramați.

Na, m-am răcorit

.

Nu este totul pierdut

De care

cred că m-am molipsit cu leapșa asta de la George Geacăr, de care a luat-o de la unul Horia plus Gârbea de care aud prima oară și de care s-a ploconit cu ea de la Lucia Verona de care nu știu dacă-mi place pentru că are o prietenă Ștefania Coșovei și am avut împreună niște discuții destul de aprige în trecut. De care nu vreau să-mi amintesc.

Leapșa

fiind despre starea naținii (cam  dezastroasă) moral, dar și social și sumbră din punct de vedere economic în stare să îndreptățească optimismul unor fapte sau chiar evenimente pozitive. Pe care le voi semnala fără nici un scop. Cică. Răsfoiesc câteva ziare să mă pun la punct cu unele evenimente și aflu că două clanuri țigănești s-au măciucat, a ieșit cu morți și răniți. Dacă ar continua așa n-ar fi rău, adică nu e totul pierdut,  aflu că toți combatanții se aflau sub influența alcoolului de parcă asta e o scuză (desigur că nu) însă din știre așa reiese pentru că așa se scriu ziarele la noi. Încă.

Aseară, la petrecerea de revelion, m-am luat puțin de DJ pentru că începuse să pună manele la cererea unora, cu dedicații. Și se cânta cam așa: „noi țiganii, noi țiganii...”  Care noi, țiganii, l-am întrebat cu un calm mocnit pe responsabilul cu muzica.

Păi nu e și țiganii oameni?

Răspunsul nu putea fi decât unul.

E și ei, oameni. Dar pe bilet scrie revelion românesc nu țigănesc.

Dar nu e și țigani români?

E.

Na?

Da.

Un lucru pe care l-am înțeles până la urmă e că țiganul din România se consideră român și reprezentant al națiunii române, partea pozitivă să zicem, ci nu țigan, cu toate că nu-și însușește nici folclorul românesc, nici tradițiile și nici obiceiurile. Legea o încalcă de câte ori i se ivește ocazia, respectul pentru societate e minim sau inexistent, iar atunci când e vorba de a reprezenta România peste hotare țiganul e de-a dreptul catastrofal. Limba română o vorbește stâlcit adăugându-i cuvinte ce țin de lexicul propriu. Ba țiganii au reușit performanța să îmbogățească vocabularul românesc (optimismul îndreptățit). Mișto, cașto, cafteală, benga, gagică etc (adică manglit, mardit, mucles, muie și câte-or mai fi). Și să ne dezvolte zestrea muzicală, iată cum ajungem din nou la manele. La care fac alergie, sper ca asta să nu-mi pună eticheta de rasist, mai ales că n-am nimic nici cu salam, mici cu minune, nici cu guță sau arabu. Ori vijelie. Nici nu-i ascult decât în rarele mele vizite prin România și muzica răzbate la maxim fie prin fereastra vreunei vile cu colonașe, fie din vreo mașină „bengoasă”.

Aș da leapsa mai departe unui țigan român cu blog, dar nu știu nici unul. Așa că i-o pasez lui Filonous.

Așa că, optimist cum sunt, urez tuturor românilor și țiganilor de etnie română la mulți ani! Un 2012 plin de împliniri!

.

Queen

Zilele astea am tot ascultat Queen. În felul lor, cei din formația Queen, sunt parte din copilăria și adolescența mea. Mi-au plăcut întotdeauna, mă întreb dacă a fost cineva care să nu-i fi plăcut. Probabil că au fost, sunt. Apoi am răsfoit articole și am deschis pe you tube  interviuri cu și despre Freddie Mercury. Părerea pe care mi-am făcut-o, sau mi-am întărit-o, o păstrez pentru mine. În mod deosebit m-a impresionat These Are The Days Of Our Lives în ultima inregistrare a formației din 1991. În care prim vocalistul nu mai e atât de macho, înregistrare în studio după multe, multe ore de machiaj. Un Freddie Mercurry aproape topit, cu o voce subțiată, fragilă.

Aș mai adăuga „Sărbători fericite!” celor ce intră pe blogul meu. Pentru că tot suntem în ajun de Crăciun.

Lisa Marie - Secret Place from Radu Babos on Vimeo.

.

Movember

La mulți ani, Bogdan!

(De ceva vreme mi-a lipsit internetul în campus pentru că se mută cantina cu 30 de metri pe direcția sud  și au deconectat totul. Așa se face că am ratat ocazii după ocazii). Ziua lui Bogdan a fost pe 24 noiembrie. Și a nepoatei mele. Și a unor prieteni. În aceeași zi am avut și aniversarea blogului, tot un prieten, nu știu cât de mult mai contează, odată ce treci de primul an blogul devine ceva aproape obișnuit. Plus că am purtat movember.

Unu decembrie l-am ratat tot din cauza conecției. Am vrut să scriu ceva înainte să beau cu I’oan și să mă cherchelesc cu el în camera lui Ghe, prin care tot cotrobăind am găsit o sticlă de vin. Nu mai mai țin minte  eticheta, poate sunt prea mototol, însă de câte ori e ziua României şi a românilor de pretutindeni mă cutremur de emoţie că vorbesc limba română. Fie și împleticit. Unii cred că sunt patetic  pentru că unii n-au emoții, nici măcar de ascuns, însă eu le am încă de cînd am început să rostesc primele cuvinte. Primul cuvânt a fost, desigur, mama și nu patria cum ar fi vrut partidul communist aflat la conducere. Mama pe silabe. Fiind aproape universal. Doar că nu mă adresam mamei la început, ci străbunicii mele de care acum mi s-a făcut dor. Duioșia de trecut, nu numai pentru că sunt patetic. Patetism care m-a cuprins deja. Iar cuvântul tata şi-a făcut loc târziu în vocabularul meu, după cel de badea şi lelea (de data aceasta lelea fiind chiar mama) (badea cred că se subînțelege). Nu că ar avea vreo legătură cu 1 Decembrie, ci pentru că îmi amintesc. De fapt, de 1 Decembrie mă pregătisem să fac această urare:

La mulţi ani, România și români de pretutindeni! Să vă…! Sau să vi-o…! Dar nu zic ce. Însă e o urare de drag.

Sâmbăta trecută, trecând pe lângă mall mi-am amintit de dancing Dan, o celebritate locală. Iernile trecute îl puteai vedea la intersecția dintre 178 St cu 95 Ave, sau prin apropiere. Cu căștile pe urechi, indifernt de temperatură, puteau să crape pietrele. Dansând pe trotuar. Cu mișcări ample și bruște, cu icnete guturale și cu ochii închiși. Iarna asta lipsește. Devenise parte din peisaj. Cei care-l știu îl caută din priviri, dar cine nu-l știe pe dancing Dan. Sper că nu i s-a întâmplat nimic rău

.

Bear cubs

Iarna a venit mai târziu ca în alte dăți, deodată și în forță. Ne-a umplut de zăpadă peste noapte. Mercurul termometrului, dacă se mai fac termometre cu mercur, a coborât intr-o săptămână de la plus 10 C la minus 20 C. Chiar mai jos. N-ai izmene ai feștelit-o.  Pe Ring Road, șoseaua ce înconjoară întreprinderea se plimbă mereu 3 căprioare cu codiță albă. Le vezi trecând drumul cu eleganță  în diferite ore ale zilei. Nu par sperioase. Și nici suspicioase. Te privesc peste umăr pentru câteva clipe după care dispar printre boscheții lăsați să crească în voie în apropierea puțurilor de extracție. La începutul săptămânii am văzut un coyot. Cumva  agitat, traversând mereu șoseaua cu botul în pământ amușinând. Le-o fi pus gând rău căprioarelor. Ori așteaptă să moară vreuna de bătrânețe. De frig, de foame, sau de vreo boală. Ori să-și rupă gâtul. Altfel va trebui să se mulțumească cu vânat mic, poate iepuri pitiți printre buruieni și ierburi uscate sau șoareci de câmp.

Urșii rămași în viață au intrat în hibernare.  La campusul nostru venea din cand în când o ursoaică cu doi pui. I-am și fotografiat scormonind după râme în spatele barăcii în care locuiesc. Pe ursoaică au prins-o, cu o cursă de urși și au împușcat-o. Iar pe ursuleți, zic ei, administrația campusului, i-au eutanasiat. Adică le-au venit și lor de hac. Prima reacție pe care am avut-o a fost că și administrația campusului ar trebui  eutanasiată.  Cu aceeași delicatețe și bune intenții pe care le-a avut și ea  cu puiii ursoaicei. Vara aceasta foarte mulți urși negri au migrat aici dinspre nord din cauza pădurilor incendiate. A fost o vreme când nu mai puteai vedea cerul, fiind înecat în fum. Soarele parea un cerculeț decolorat și anemic și abia mai puteai respira. Câteva exploatări au fost evacuate temporar, a fost păstrat personal minim, absolut necesar. Îmi imaginez în ce condiții a trebuit să lucreze oamenii aceia. Urșii, pe de altă parte, s-au pomenit cu hrana drastic împuținată și practic au fost forțați să se apropie de comunitățile umane atrași de mirosul fripturilor sau a gunoailor menajere depozitate uneori neatent. Însă n-au atacat pe nimeni. Dimpotrivă, am auzit povești  de la colegi cum aceștia îi fugăreau pe urși în jurul cantinelor. Urși lihniți de foame, cu pui de alăptat.  Nu-mi imaginez cum sau de ce n-au devenit agresivi. Și în loc să-i prindă și să-i relocheze, administrația campusurilor a hotărât să-i eutanasieze. Mi se pare trist și nedrept.

Acum dorm. Urșii. Cel puțin așa bănuiesc. Hibernează. Ascunși  în scobituri ale pământului în niște condiții de temperatură extreme. Cu un strat insuficient de grăsime ce va încerca să-i protejeze împotriva unei ierni lungi și deosebit de aspră. Urși visând tufișuri de afini, mărăcini și ruguri nesfârșite de mure și zmeură

.

Despre parașute

Pornind de la un articol citit pe blogul Antideontologul, mi s-a părut că am și eu ceva de spus pe marginea subiectului. Părerea mea e că parașutele care se îmbracă ațâțător o fac cu bună știință. O fac să atragă în primul rând un răspuns sexual. O fac să învârtoșeze ștromeleagul bărbaților. Intenționat. Deliberat. Parcă nu e suficient că primești semnalele lor hormonale și corpul reacționeaza în feluri și chipuri. Mergi împiedecat, transpiri sau mai știu eu ce. Bineînțeles că știu eu ce. Ceea ce vreau să spun e că parașutele toarnă gazul pe foc. Vizual. Sau și vizual. Ia uite ce țâțe am, ia uite ce craci, ia uite ce fofoloancă.

Dar ce soi de animal e bărbatul să sară imediat pe femeie și s-o violeze? Eu cred că e același soi de animal cu femela care își fâțîie bucile dezvelite sau acoperite sumar prin câmpul vizual al masculului ori îi sparge nasul cu țâțele.

Dar noi gândim, după unii, noi articulăm sunete, noi nu suntem animale! Ba chiar aia suntem, după alții, animale. Unele din noi ne fâțâim în călduri și altele din noi reacționăm compensatoriu. Instinctul de reproducere funcționează și la om ca și la maimuță, ca și la câini, pisici, ca și la șobolani.

Desigur, dacă ai funcție sau poziție nu se mai numește viol. Un mare domnitor moldovan viola cam tot ce-i cădea în cale. Și îi cam cădea. Îi cădea pentru că o căuta. La el nu se numea viol, ci drept domnesc. De a fi primul. Pentru că legea era el insuși. Și legea era așa, că dacă voia el să omoare pe la ospețe, omora pe la ospețe. Iar înainte de a se culca cu alesul fata trebuia dezvirginată de Măria Sa, dacă așa avea chef Maria Sa. Un fel de botez sau sfințire. De aceea și Biserica Ortodoxă Română de azi(!) l-a numit sfânt și l-a  băgat, mă rog, introdus… așezat în calendar. Probabil că așa l-a lăsat Dumnezeu pe Domnul moldovan, să le fută pe toate fătucile, să le sfințească cu sămânța lui de os domnesc.

Bun, acum avem alte legi. Violul se pedespsește, iar drepturile senioriale au fost anulate. Dacă au fost. Poate că au fost. Sunt de acord cu această lege (să nu cumva să se subînțeleagă că sunt de partea violului și a violatorilor). E ca și cu accidentele de mașină. Vinovatul trebuie să plătească. Calci pietonul ești bun de plată.

În Canada pietonul are dreptate și când trece strada prin locuri nemarcate. Iar pietonul știe care ii sunt drepturile și și le exerseaza. Trece strada cand vrea și pe unde vrea. Fără să privească nici în stânga, nici în dreapta. Numai că mai sunt și șoferi neatenți, sau vitezomani, sau drogati, sau dați naibii  care ignoră, sau uită sau își pierd reflexele, sau așa li se năzare și mi ți-l calcă pe pieton. Cine e de vina? Șoferul, desigur. Va fi judecat și pedepsit. Cu ce-l ajută asta (retoric) pe pietonul mort? Aici ar trebui să răspundă parașutele violate

.

Fenomene paranormale

Am venit acasă hotărât să scriu tot ce-mi trece prin capul doldora de idei, dar până să o și fac mi s-a golit capul, poate mi se întâmplă un fenomen paranormal. Poate mi-au murit doi neuroni pe drum, drumul de la serviciu e neasfaltat, tocmai cei cu ideile. Ori poate mi se trage de la căldură, că nu mai sunt obișnuit cu temperaturi peste 30 de grade, iar căldurile s-au pus pe noi tocmai în septembrie, altădată în septembrie ningea. Altă dată viscolea.
Pe pat mă așteptau două anunțuri de la administratorul campusului, amândouă despre urși. Primul mă avertiza că au prins-o pe ursoaică și al doilea că acum caută puii de ursoaică, dacă-i vedem prin împrejurimi să dăm de știre, cumva. Traduc din engleză. Păi de unde să-i vedem, că ursuleții sunt mici, cine știe pe unde se pitulează.
Dar ce călduri am tras.
 

La începutul lunii am sărbătorit ziua muncii, s-a lăsat cu weekend lung și am tras o fugă până în Cyprus Hill cu I'oan și Radu al doilea. Am auzit că peisajele sunt spectaculare și ne-am cârnățit trei mașini pe șosea. Red Deer, apoi Calgary și Medicine Hat. În Medicine Hat am făcut haltă după ce am ocolit orașul de două ori pentru că e de știut, mai ușor te rătăcești într-un orășel decât într-o metropolă. Cel puțin nouă ni s-a potrivit. Cu nevestele după noi, dacă nu se subînțelege. Și cu cățelul lui Radu al doilea, dar nu o javră ordinară cum l-am făcut eu în gând, ci cățel de import. Tocmai din România. Acum România poate să se mândrească și cu exportul de câini. Că și labradorul lui Florin e tot din patria noastră. Rexi, așa îl cheamă. Pe cățel. Jumate din câinii pe care i-am cunoscut în România îi chema Rexi, pe cealaltă jumătate Azorel și Grivei. Ori Lupu. Ori Calu. Ori Ariciu. Ursu. Oare de ce le-o fi punând românii nume de animale cățeilor?
Cert e că nu mă pricep la câini, Rexi ăsta e mic și flocos, se pișă și se cacă pe unde-i vine, mai ales pe covor și-ți linge mâinile dacă ajunge la ele, pe urmă te trage de ciorapi până ori ți-i rupe ori te descalță.
- Marș, Rexi, cotarlă!
E clar că nu i se potrivește Rexi, mai degrabă potaie.
Bine că nu-l cheamă Tigru. Sau Leu.  

 

Dar nu m-am supărat. Sper că nici Radu al doilea să nu se supere, chiar dacă acum potaia s-a învățat să doarmă cu el în pat.Toți avem momentele noastre bune, ieri am reușit să fac zece flotări fără un efort deosebit iar azi să cânt piesele pe care le studiez la chitară fără prea multe greșeli. Apoi a venit frigul, așa, peste noapte. Până îmi storc eu capul cu ce-mi trece prin el durează zile. Între timp temperatura a coborât la minus unu iar pe aeroportul din Edmonton erau zero la nouă dimineața, au anunțat cei de la CBS. „Well come to Alberta!”, cum zice unul din maiștri de pe aici, un tip mongoloid din Brunei. Lui I'oan îi place de el, mie nu.
Sau mai degrabă nici lui, dar nici mie.
 

Aseară am lăsat fereastra deschisă și era să-mi înghețe ceva. Nu spun ce că poate se excită Sulfina. Pentru că nu suport pijamalele și nici chiloții. Dimineața mă trezesc cu o presiune pe vezică de câteva sute de atmosfere, nu mă îndur să mă dau jos din pat imediat, aștept să mai sune o dată deșteptătorul. Sau de două ori. După care o iau la fugă spre ușă să nu mă scape. După care mă întorc să pun ceva pe mine, băile fiind comune, e plin în trailerul nostru de femeiuști first nation. Fără să fiu rasist cred că nativele sunt cele mai urâte femei din lume. Totuși, dimineața circulă pe hol, nu pot să ies oricum. Aproape că sparg veceul.
Dar ce plăcere.
 

Cyprus Hill m-a încântat cu priveliștile. Și drumul spre frontiera cu USA la fel, pe șoseaua 41. Cât era de pustiu părea capătul lumii, deși abia acolo, la frontiera cu Statele Unite începe Canada. Pe șosea nimeni, pe marginea șoselei nimic, case nu, copaci prea puțin, fermele din ce în ce mai rare. Coline, dealuri și pășuni cât poți vedea cu ochii. Liber, așa te simți. Departe de lume și civilizație. Senzația asta am avut-o. Revelații nu. S-au poate m-am înșelat. Sau poate a fost un alt fenomen paranormal. La întoarcere am luat-o prin Saskatchewan, ultima mea dragoste, am văzut un teren de vânzare. Dacă aș avea banii l-aș cumpăra mâine cu ochii închiși. L-aș putea cumpăra oricum cu împrumut de la bancă dacă nu mi-aș fi dezvoltat o fobie față de bănci. Și mai ales față de împumuturile cu dobândă. O pășune de aproape 600 de hectare. Se văd munții Stâncoși din statul Montana. Peisajul îți taie respirația.
Totuși, mă mai gândesc.
 

Cu cățelul Rexi n-am avut prea multe probleme. Are o cușcă specială în care a și călătorit cu avionul. E strâmtă, abia încape în ea, pare mai degrabă o colivie. Îi ies lăbuțele printre gratii. Probabil îi place, probabil îi aduce aminte de România. Când scapă afară se năpustește în toate direcțiile și aleargă în zig-zag. E doar un pui, ce amintiri să aibe din România, bănuiesc că n-a auzit încă de cârmaciul Băsescu. Iar aici, în Alberta, slabe șanse să mai audă. Aici românii nu-l înjură pe președintele reales al României. Nu le pasă. Nu-i mai interesează. Politica românească intră într-un con de umbră bine meritat. Și manelele la fel.
Au și fenomenele paranormale rostul lor

.