blogul meu

Happy Valentine Day

2012-02-14T20:56:00.000-08:00

Titlul l-am pus special pentru Sulfina.

Altfel, am tot vrut să-mi fac bilanțul pe anul trecut șitot nu l-am făcut. Până la urmă am să-l scriu simplificat la esențe. Cam așagândesc. Mă uit în oglindă să văd dacă nu-mi ies scântei din cap. Nu-mi ies.Când eram mic și-mi scoteam puloverul îmi ieșeau. Pe atunci aveam păr. Am șiacum dar nu pe cap, ci pe restul corpului. Și nici nu mai sunt mic. Când mă dezbrac în pielea goală am senzațiacă acuș îmi iau zborul, mai ales dacă e frig prin casă și părul mi se zbârlește.Ca să nu spun răscoală că cine știe ce se înțelege. Totuși, în casă e cald.

Azi, laradio, se dezbătea viitorul roboților. Mai ales cei cu înfățișare umană. Dacăvor fi (și vor fi) roboți de care să te poți îndrăgosti, să faci sex etc. Să-țifacă menajul, să-ți fie prieten, să împarți cu el aceleași pasiuni. În altăordine de idei să nu mai ai nevoie de un partener uman. Mie mi se pare oidee formidabilă, cred că mă desființează Sulfina când citește ce-am scris.Sulfina citește tot, citește și ce nu scriu, printre rânduri, pe dedesubt, pedeasupra... Cred că majoritatea ar prefera un astfel de partener. Și uite cums-ar rezolva problema suprapopulării.

Pe de altăparte robotul nici nu te-ar înșela, că doar îl programezi să nu te înșele. Adiodivorțuri. Performant din toate punctele de vedere. Mâncare nu, băutură nu,doar energie solară. Poate-l poți trimite să și muncească în locul tău. Poateexagerez deja. Poate dacă devin atât de perfecți nici n-ar mai fi nevoie deoameni. Eu l-aș programa să-mi cânte toată ziua și să-mi facă masaj în talpe.Restul nu spun. Oricum Sulfina o să afle tot ce n-am vrut să spun.

Personajeledin fotografie merită să fie recunoscute fără să ofer eu explicații.

În spatele fotografiei (click pe ea) e un filmuleț despre locul meu de muncă și companiapentru care lucrez. Până acum m-am ferit să pun poze sau să fac orice mențiune,pentru că ni se cere confidențialitate prin contract. Nu știam că e pe You Tube. De fapt nici nu e decât de câteva zile.

Limba română

2012-01-24T21:07:00.000-08:00

Ceea cenu-mi place la români e felul în care vorbesc. Cu hai mă, cu hai bă, pe lângă faptulcă par agramați de cum deschid gura. Am urmărit și eu protestele antiprezidențiale de la televizor (numai pe cele din București), însă mare lucrun-am înțeles, iar sloganele m-au dat gata. Dacă nu poate românul să pună un sloganîn rimă, mai bine renunță la el. Musai trebuie să aibe rimă că de, tot românule poet. O fi tot românul poet, dar unul incult și ignorant. Excepțiile sunt totmai puține. E percepția pe care o am ca spectator. Înainte la modă era limbajulde lemn, acum e cel maidanez și cel înjurios.

Nu mi-erușine că sunt român, mi-e rușine de cum se vorbește în limba română. Amascultat câțiva parlamentari invitați la televiziune (antena 3) făcânddezacorduri și alte greșeli elementare de limbă. Cei ce ne reprezintă în guvernsau în parlament, ori prin alte instituții ale statului, ar trebui să treacămai întâi un examen de limba română. Nu le cer să fie oratori, nici măcar să aibeelocvență, dar să nu fie bâlbâiți, îngălați și agramați.

Na, m-amrăcorit

Nu este totul pierdut

2012-01-01T13:44:00.000-08:00

De care

cred că m-ammolipsit cu leapșa asta de la George Geacăr, de care a luat-o de la unul Horia plus Gârbea de care aud prima oară și de care s-a ploconit cu ea de la Lucia Verona de care nu știu dacă-mi place pentru că are o prietenă Ștefania Coșovei șiam avut împreună niște discuții destul de aprige în trecut. De care nu vreausă-mi amintesc.

Leapșa

fiind desprestarea naținii (cam dezastroasă) moral,dar și social și sumbră din punct de vedere economic în stare să îndreptățeascăoptimismul unor fapte sau chiar evenimente pozitive. Pe care le voi semnalafără nici un scop. Cică. Răsfoiesc câteva ziare să mă pun la punct cu uneleevenimente și aflu că două clanuri țigănești s-au măciucat, a ieșit cu morți șirăniți. Dacă ar continua așa n-ar fi rău, adică nu e totul pierdut, aflu că toți combatanții se aflau subinfluența alcoolului de parcă asta e o scuză (desigur că nu) însă din știre așareiese pentru că așa se scriu ziarele la noi. Încă.

Aseară, lapetrecerea de revelion, m-am luat puțin de DJ pentru că începuse să pună manelela cererea unora, cu dedicații. Și se cânta cam așa: „noi țiganii, noi țiganii...” Care noi, țiganii, l-am întrebat cu uncalm mocnit pe responsabilul cu muzica.

Păi nu e șițiganii oameni?

Răspunsul nuputea fi decât unul.

E și ei,oameni. Dar pe bilet scrie revelion românesc nu țigănesc.

Dar nu e șițigani români?

Na?

Da.

Un lucru pecare l-am înțeles până la urmă e că țiganul din România se consideră român șireprezentant al națiunii române, partea pozitivă să zicem, ci nu țigan, cutoate că nu-și însușește nici folclorul românesc, nici tradițiile și niciobiceiurile. Legea o încalcă de câte ori i se ivește ocazia, respectul pentrusocietate e minim sau inexistent, iar atunci când e vorba de a reprezentaRomânia peste hotare țiganul e de-a dreptul catastrofal. Limba română o vorbeștestâlcit adăugându-i cuvinte ce țin de lexicul propriu. Ba țiganii au reușit performanțasă îmbogățească vocabularul românesc (optimismul îndreptățit). Mișto, cașto,cafteală, benga, gagică etc (adică manglit, mardit, mucles, muie și câte-or maifi). Și să ne dezvolte zestrea muzicală, iată cum ajungem din nou la manele. Lacare fac alergie, sper ca asta să nu-mi pună eticheta de rasist, mai ales căn-am nimic nici cu salam, mici cu minune, nici cu guță sau arabu. Ori vijelie.Nici nu-i ascult decât în rarele mele vizite prin România și muzica răzbate lamaxim fie prin fereastra vreunei vile cu colonașe, fie din vreo mașină „bengoasă”.

Aș da leapsamai departe unui țigan român cu blog, dar nu știu nici unul. Așa că i-o pasez lui Filonous.

Așa că,optimist cum sunt, urez tuturor românilor și țiganilor de etnie română la mulțiani! Un 2012 plin de împliniri!

Queen

2011-12-24T08:19:00.000-08:00

Zilele astea am tot ascultat Queen. În felullor, cei din formația Queen, sunt parte din copilăria și adolescența mea. Mi-auplăcut întotdeauna, mă întreb dacă a fost cineva care să nu-i fi plăcut.Probabil că au fost, sunt. Apoi am răsfoit articole și am deschis pe you tube interviuri cu și despre Freddie Mercury. Părereape care mi-am făcut-o, sau mi-am întărit-o, o păstrez pentru mine. În moddeosebit m-a impresionat These Are The Days Of Our Lives în ultima inregistrare aformației din 1991. În care prim vocalistul nu mai e atât de macho,înregistrare în studio după multe, multe ore de machiaj. Un Freddie Mercurry aproapetopit, cu o voce subțiată, fragilă.

Aș mai adăuga „Sărbători fericite!” celor ceintră pe blogul meu. Pentru că tot suntem în ajun de Crăciun.

Lisa Marie - Secret Place from Radu Babos on Vimeo.

Movember

2011-12-10T07:57:00.001-08:00

La mulți ani, Bogdan!

(De ceva vreme mi-a lipsit internetul încampus pentru că se mută cantina cu 30 de metri pe direcția sud și au deconectat totul. Așa se face că amratat ocazii după ocazii). Ziua lui Bogdan a fost pe 24 noiembrie. Și anepoatei mele. Și a unor prieteni. În aceeași zi am avut și aniversareablogului, tot un prieten, nu știu cât de mult mai contează, odată ce treci deprimul an blogul devine ceva aproape obișnuit. Plus că am purtat movember.

Unu decembrie l-am ratat tot din cauzaconecției. Am vrut să scriu ceva înainte să beau cu I’oan și să mă cherchelesccu el în camera lui Ghe, prin care tot cotrobăind am găsit o sticlă de vin. Numai mai țin minte eticheta, poate suntprea mototol, însă de câte ori eziua României şi a românilor de pretutindeni mă cutremur de emoţie că vorbesclimba română. Fie și împleticit. Unii cred că sunt patetic pentru că unii n-au emoții, nici măcar deascuns, însă eu le am încă de cînd am început să rostesc primele cuvinte.Primul cuvânt a fost, desigur, mama și nu patria cum ar fi vrut partidul communistaflat la conducere. Mama pe silabe. Fiind aproape universal. Doar că nu măadresam mamei la început, ci străbunicii mele de care acum mi s-a făcutdor. Duioșia de trecut, nu numai pentru că sunt patetic. Patetism care m-acuprins deja. Iar cuvântul tata şi-a făcut loc târziu în vocabularul meu, dupăcel de badea şi lelea (de data aceasta lelea fiind chiar mama) (badea cred căse subînțelege). Nu că ar avea vreo legătură cu 1 Decembrie, ci pentru că îmiamintesc. De fapt, de 1 Decembrie mă pregătisem să fac această urare:

La mulţi ani, Româniași români de pretutindeni! Să vă…! Sau să vi-o…! Dar nu zic ce. Însă e o urare dedrag.

Sâmbăta trecută,trecând pe lângă mall mi-am amintit de dancing Dan, o celebritate locală.Iernile trecute îl puteai vedea la intersecția dintre 178 St cu 95 Ave, sauprin apropiere. Cu căștile pe urechi, indifernt de temperatură, puteau să crapepietrele. Dansând pe trotuar. Cu mișcări ample și bruște, cu icnete guturale șicu ochii închiși. Iarna asta lipsește. Devenise parte din peisaj. Cei care-lștiu îl caută din priviri, dar cine nu-l știe pe dancing Dan. Sper că nu i s-aîntâmplat nimic rău

Bear cubs

2011-11-18T21:52:00.001-08:00

Iarna a venit maitârziu ca în alte dăți, deodată și în forță. Ne-a umplut de zăpadă peste noapte.Mercurul termometrului, dacă se mai fac termometre cu mercur, a coborât intr-osăptămână de la plus 10 C la minus 20 C. Chiar mai jos. N-ai izmene aifeștelit-o. Pe Ring Road, șoseaua ceînconjoară întreprinderea se plimbă mereu 3 căprioare cu codiță albă. Le vezitrecând drumul cu eleganță în diferiteore ale zilei. Nu par sperioase. Și nici suspicioase. Te privesc peste umărpentru câteva clipe după care dispar printre boscheții lăsați să crească în voie în apropierea puțurilor de extracție. La începutul săptămânii amvăzut un coyot. Cumva agitat, traversândmereu șoseaua cu botul în pământ amușinând. Le-o fi pus gând rău căprioarelor.Ori așteaptă să moară vreuna de bătrânețe. De frig, de foame, sau de vreoboală. Ori să-și rupă gâtul. Altfel va trebui să se mulțumească cu vânat mic,poate iepuri pitiți printre buruieni și ierburi uscate sau șoareci de câmp.

Urșii rămași înviață au intrat în hibernare. Lacampusul nostru venea din cand în când o ursoaică cu doi pui. I-am și fotografiatscormonind după râme în spatele barăcii în care locuiesc. Pe ursoaică auprins-o, cu o cursă de urși și au împușcat-o. Iar pe ursuleți, zic ei,administrația campusului, i-au eutanasiat. Adică le-au venit și lor de hac. Primareacție pe care am avut-o a fost că și administrația campusului ar trebui eutanasiată. Cu aceeași delicatețe și bune intenții pe carele-a avut și ea cu puiii ursoaicei. Varaaceasta foarte mulți urși negri au migrat aici dinspre nord din cauza pădurilorincendiate. A fost o vreme când nu mai puteai vedea cerul, fiind înecat în fum.Soarele parea un cerculeț decolorat și anemic și abia mai puteai respira.Câteva exploatări au fost evacuate temporar, a fost păstrat personal minim,absolut necesar. Îmi imaginez în ce condiții a trebuit să lucreze oameniiaceia. Urșii, pe de altă parte, s-au pomenit cu hrana drastic împuținată șipractic au fost forțați să se apropie de comunitățile umane atrași de mirosulfripturilor sau a gunoailor menajere depozitate uneori neatent. Însă n-auatacat pe nimeni. Dimpotrivă, am auzit povești de la colegi cum aceștia îi fugăreau pe urși în jurul cantinelor. Urșilihniți de foame, cu pui de alăptat. Nu-miimaginez cum sau de ce n-au devenit agresivi. Și în loc să-i prindă și să-irelocheze, administrația campusurilor a hotărât să-i eutanasieze. Mi se paretrist și nedrept.

Acum dorm. Urșii.Cel puțin așa bănuiesc. Hibernează. Ascunși în scobituri ale pământului în niște condițiide temperatură extreme. Cu un strat insuficient de grăsime ce va încerca să-iprotejeze împotriva unei ierni lungi și deosebit de aspră. Urși visând tufișuride afini, mărăcini și ruguri nesfârșite de mure și zmeură

Despre parașute

2011-10-15T14:06:00.000-07:00

Pornind de la un articol citit pe blogul Antideontologul,mi s-a părut că am și eu ceva de spus pe marginea subiectului. Părerea mea e căparașutele care se îmbracă ațâțător o fac cu bună știință. O fac să atragă înprimul rând un răspuns sexual. O fac să învârtoșeze ștromeleagul bărbaților.Intenționat. Deliberat. Parcă nu e suficient că primești semnalele lorhormonale și corpul reacționeaza în feluri și chipuri. Mergi împiedecat,transpiri sau mai știu eu ce. Bineînțeles că știu eu ce. Ceea ce vreau să spune că parașutele toarnă gazul pe foc. Vizual. Sau și vizual. Ia uite ce țâțe am,ia uite ce craci, ia uite ce fofoloancă.

Dar ce soi deanimal e bărbatul să sară imediat pe femeie și s-o violeze? Eu cred că eacelași soi de animal cu femela care își fâțîie bucile dezvelite sau acoperitesumar prin câmpul vizual al masculului ori îi sparge nasul cu țâțele.

Dar noi gândim,după unii, noi articulăm sunete, noi nu suntem animale! Ba chiar aia suntem,după alții, animale. Unele din noi ne fâțâim în călduri și altele din noireacționăm compensatoriu. Instinctul de reproducere funcționează și la om ca șila maimuță, ca și la câini, pisici, ca și la șobolani.

Desigur, dacă aifuncție sau poziție nu se mai numește viol. Un mare domnitor moldovan viola camtot ce-i cădea în cale. Și îi cam cădea. Îi cădea pentru că o căuta. La el nuse numea viol, ci drept domnesc. De a fi primul. Pentru că legea era el insuși.Și legea era așa, că dacă voia el să omoare pe la ospețe, omora pe la ospețe.Iar înainte de a se culca cu alesul fata trebuia dezvirginată de Măria Sa, dacăașa avea chef Maria Sa. Un fel de botez sau sfințire. De aceea și BisericaOrtodoxă Română de azi(!) l-a numit sfânt și l-a băgat, mă rog, introdus…așezat în calendar. Probabil că așa l-a lăsat Dumnezeu pe Domnul moldovan, săle fută pe toate fătucile, să le sfințească cu sămânța lui de os domnesc.

Bun, acum avemalte legi. Violul se pedespsește, iar drepturile senioriale au fost anulate.Dacă au fost. Poate că au fost. Sunt de acord cu această lege (să nu cumva săse subînțeleagă că sunt de partea violului și a violatorilor). E ca și cuaccidentele de mașină. Vinovatul trebuie să plătească. Calci pietonul ești bunde plată.

În Canadapietonul are dreptate și când trece strada prin locuri nemarcate. Iar pietonulștie care ii sunt drepturile și și le exerseaza. Trece strada cand vrea și peunde vrea. Fără să privească nici în stânga, nici în dreapta. Numai că mai suntși șoferi neatenți, sau vitezomani, sau drogati, sau dați naibii careignoră, sau uită sau își pierd reflexele, sau așa li se năzare și mi ți-l calcăpe pieton. Cine e de vina? Șoferul, desigur. Va fi judecat și pedepsit. Cu ce-lajută asta (retoric) pe pietonul mort? Aici ar trebui să răspundă parașuteleviolate

Fenomene paranormale

2011-09-14T21:11:00.000-07:00

Am venit acasă hotărât să scriu tot ce-mi trece prin capul doldora de idei, dar până să o și fac mi s-a golit capul, poate mi se întâmplă un fenomen paranormal. Poate mi-au murit doi neuroni pe drum, drumul de la serviciu e neasfaltat, tocmai cei cu ideile. Ori poate mi se trage de la căldură, că nu mai sunt obișnuit cu temperaturi peste 30 de grade, iar căldurile s-au pus pe noi tocmai în septembrie, altădată în septembrie ningea. Altă dată viscolea.
Pe pat mă așteptau două anunțuri de la administratorul campusului, amândouă despre urși. Primul mă avertiza că au prins-o pe ursoaică și al doilea că acum caută puii de ursoaică, dacă-i vedem prin împrejurimi să dăm de știre, cumva. Traduc din engleză. Păi de unde să-i vedem, că ursuleții sunt mici, cine știe pe unde se pitulează.
Dar ce călduri am tras.

La începutul lunii am sărbătorit ziua muncii, s-a lăsat cu weekend lung și am tras o fugă până în Cyprus Hill cu I'oan și Radu al doilea. Am auzit că peisajele sunt spectaculare și ne-am cârnățit trei mașini pe șosea. Red Deer, apoi Calgary și Medicine Hat. În Medicine Hat am făcut haltă după ce am ocolit orașul de două ori pentru că e de știut, mai ușor te rătăcești într-un orășel decât într-o metropolă. Cel puțin nouă ni s-a potrivit. Cu nevestele după noi, dacă nu se subînțelege. Și cu cățelul lui Radu al doilea, dar nu o javră ordinară cum l-am făcut eu în gând, ci cățel de import. Tocmai din România. Acum România poate să se mândrească și cu exportul de câini. Că și labradorul lui Florin e tot din patria noastră. Rexi, așa îl cheamă. Pe cățel. Jumate din câinii pe care i-am cunoscut în România îi chema Rexi, pe cealaltă jumătate Azorel și Grivei. Ori Lupu. Ori Calu. Ori Ariciu. Ursu. Oare de ce le-o fi punând românii nume de animale cățeilor?
Cert e că nu mă pricep la câini, Rexi ăsta e mic și flocos, se pișă și se cacă pe unde-i vine, mai ales pe covor și-ți linge mâinile dacă ajunge la ele, pe urmă te trage de ciorapi până ori ți-i rupe ori te descalță.
- Marș, Rexi, cotarlă!
E clar că nu i se potrivește Rexi, mai degrabă potaie.
Bine că nu-l cheamă Tigru. Sau Leu.

Dar nu m-am supărat. Sper că nici Radu al doilea să nu se supere, chiar dacă acum potaia s-a învățat să doarmă cu el în pat.Toți avem momentele noastre bune, ieri am reușit să fac zece flotări fără un efort deosebit iar azi să cânt piesele pe care le studiez la chitară fără prea multe greșeli. Apoi a venit frigul, așa, peste noapte. Până îmi storc eu capul cu ce-mi trece prin el durează zile. Între timp temperatura a coborât la minus unu iar pe aeroportul din Edmonton erau zero la nouă dimineața, au anunțat cei de la CBS. „Well come to Alberta!”, cum zice unul din maiștri de pe aici, un tip mongoloid din Brunei. Lui I'oan îi place de el, mie nu.
Sau mai degrabă nici lui, dar nici mie.

Aseară am lăsat fereastra deschisă și era să-mi înghețe ceva. Nu spun ce că poate se excită Sulfina. Pentru că nu suport pijamalele și nici chiloții. Dimineața mă trezesc cu o presiune pe vezică de câteva sute de atmosfere, nu mă îndur să mă dau jos din pat imediat, aștept să mai sune o dată deșteptătorul. Sau de două ori. După care o iau la fugă spre ușă să nu mă scape. După care mă întorc să pun ceva pe mine, băile fiind comune, e plin în trailerul nostru de femeiuști first nation. Fără să fiu rasist cred că nativele sunt cele mai urâte femei din lume. Totuși, dimineața circulă pe hol, nu pot să ies oricum. Aproape că sparg veceul.
Dar ce plăcere.

Cyprus Hill m-a încântat cu priveliștile. Și drumul spre frontiera cu USA la fel, pe șoseaua 41. Cât era de pustiu părea capătul lumii, deși abia acolo, la frontiera cu Statele Unite începe Canada. Pe șosea nimeni, pe marginea șoselei nimic, case nu, copaci prea puțin, fermele din ce în ce mai rare. Coline, dealuri și pășuni cât poți vedea cu ochii. Liber, așa te simți. Departe de lume și civilizație. Senzația asta am avut-o. Revelații nu. S-au poate m-am înșelat. Sau poate a fost un alt fenomen paranormal. La întoarcere am luat-o prin Saskatchewan, ultima mea dragoste, am văzut un teren de vânzare. Dacă aș avea banii l-aș cumpăra mâine cu ochii închiși. L-aș putea cumpăra oricum cu împrumut de la bancă dacă nu mi-aș fi dezvoltat o fobie față de bănci. Și mai ales față de împumuturile cu dobândă. O pășune de aproape 600 de hectare. Se văd munții Stâncoși din statul Montana. Peisajul îți taie respirația.
Totuși, mă mai gândesc.

Cu cățelul Rexi n-am avut prea multe probleme. Are o cușcă specială în care a și călătorit cu avionul. E strâmtă, abia încape în ea, pare mai degrabă o colivie. Îi ies lăbuțele printre gratii. Probabil îi place, probabil îi aduce aminte de România. Când scapă afară se năpustește în toate direcțiile și aleargă în zig-zag. E doar un pui, ce amintiri să aibe din România, bănuiesc că n-a auzit încă de cârmaciul Băsescu. Iar aici, în Alberta, slabe șanse să mai audă. Aici românii nu-l înjură pe președintele reales al României. Nu le pasă. Nu-i mai interesează. Politica românească intră într-un con de umbră bine meritat. Și manelele la fel.
Au și fenomenele paranormale rostul lor

Marți după Crăciun

2011-08-28T20:08:00.000-07:00

Într-una din zilele trecute mi s-a făcut deodată dor de un film românesc și am descărcat „Marți după Crăciun”. Să văd ce se mai petrece prin cinematografia românească. După atâtea Holliwooduri de care m-am săturat ca de morcovii fierți. L-am piratat desigur, de pe torrent, ca un borfaș și l-am urmărit până la capăt. Ceea ce ar fi în favoarea filmului. Apoi, în altă zi, am citit câteva cronici. Cronicile pot fi interesante, afli din ele lucruri pe care nu le observi la prima vizionare. Și pot să spun că au fost destul de laudative. Cronicile. Unele chiar prea laudative.

Începutul mi s-a părut o drăgăleală lungă și plină de plescăieli. Vreo 7 minute bune. Adică a 12 parte din ce-a urmat. Iar unghiul de filmare destul de neinspirat atunci când Raluca apare în întregime și i se văd fesele privind din față, printre picioare. O introducere lungă deși ar putea fi o scenă credibilă între doi amanți.. Mă gândesc. Fiindcă n-am de unde să știu. Și nici nu-mi doresc. Nu pe pielea mea. Dar hai să zic că încerc să mă transpun în pielea personajelor.

A doua scenă se petrece într-un magazin. Altă lălăială. Printre altele, Paul vorbește la celular și pomenește de dobânda de la bancă. Care se pare că nu e fixă. Apoi reproșul: oamenii ăștia nu se uită la televizor? Păi chiar așa, de la televizor ne culegem noi informațiile extrem de importante cum sunt ratele și dobânzile bancare?

Reacția Adrianei când află că Paul s-a îndrăgostit de altă femeie mi s-a părut forțată, dialogurile sunt harcea parcea, cum adică el i-a distrus viața așa, într-o clipă. Care viață? Cea petrecută de care s-a bucurat până atunci sau de viața viitoare despre care nu știa încă absolut nimic. Iar la un moment dat, Adrianei, i se pare că treaba (ceea ce s-a întâmplat) e foarte urâtă pentru că Paul și-a găsit o amantă mai tânără. Doar nu era să-și găseacă una mai bătrână. Și mai urâtă pe deasupra. Era mai grav dacă se îndrăgostea de una mai urâtă și mai babetă, abia atunci o soție se simte umilită. Altfel, de boli nu te poți păzi atât de ușor, mai ales atunci când te prind pe neașteptate și mai ales atunci când te afli într-o stare de predispoziție la boală cum sunt căsniciile în care se instalează rutina. De exemplu. Pentru că îndrăgosteala asta e, o boală. Sau o afecțiune temporară pe timpul căreia te schimbi cu totul. Cum te comporți, cum gândești etc. Te transformi, ești altul. Părerea mea e că îndrăgostiții au nevoie nu numai de înțelegere, ci chiar de mai multă atenție și chiar de îngrijire.

Înjurăturile Adrianei și limbajul vulgar par imitații după fuck-urile americane, nu că românii n-au talent să înjure, (ci au!!) (au prea mult) sau că bucureștenii n-au comportament de mahalagii. Ori bucureștencele de țațe. Nu de aia. Ci din cauza senzației (mele personale) de lipsă de autenticitate. Toate ieșirile Adrianei au părut telefonate, uite așa reacționează nevestele românilor, cred că nimeni nu se aștepta la altceva din partea ei, n-am fost surprins cu nimic. Surprins aș fi fost dacă personajul ar fi fost mai deștept, mai complex, ori dimpotrivă, mai spontan, dacă și-ar fi împușcat soțul pe loc s-au i-ar fi tăiat gâtul, ori i-ar fi aruncat televizorul în cap. Poate chiar să fi tăcut până la capăt, să nu fi dat nicio replică, emoțiile, reacțiile să se citească numai din limbajul corpului, al privirilor... În concluzie, punctul culminant al filmului și al poveștii mi s-a părut fâsâit.

Final (îi spun final cu îngăduință, pentru că e un film neterminat) în coadă de pește (cel puțin așa se vrea în capul scenaristului), dă bine, e modern, spectatorul rămâne cu ochii-n soare, i se sugerează că asta înseamnă arta, să nu știi nici ce, nici de ce, nici cum. Să nu știi și să nu rămâi cu nimic. Pentru că dacă ar fi fost un film bun așa cum scriu cronicile ai fi rămas măcar cu senzația asta, de cinematografic

Despre unguroaice

2011-08-02T21:08:00.000-07:00

A fost Heritage Day, n-am vrut să merg, cel puțin așa am promis anul trecut, așa am zis, că mă mai duc cand mi-oi vedea ceafa, până la urmă mi-am încălcat promisiunea, am vrut neapărat să se bucure și Jorje cum e la noi cu caruselul națiunilor. Mulți chinezi, bineînțeles, pentru că ne-au invadat de peste tot ca furnicile, mai ales de peste Pacific, mai ales că se înmulțesc și repede. Ca iepurii, așa zice tata, altfel cum ar fi trecut de un miliard, nici nu poți să numeri până la un miliard că te dor fălcile și te încurci ori te-apucă disperarea, e prea de tot. Românii s-au ținut tare cu ansamblul de dansuri „Balada”, aceeași coregrafie și costume de excepție. Fără niciun patriotism local. La peste 30 de grade românii dansau în cojoace, în cizme și cușme de oaie.
- Na, cum e, Jorje? Cum ți se pare?
- Mi se pare ca lumea. Dar și cald.
Pe de altă parte tot românii au vândut aceleași urechi de elefant de anul trecut, de acum doi ani, de acum trei ani și așa mai departe, pe românește nu le-au mai spus langoși, ci scoverzi, de ce să aibe influențe maghiare sau austriece când poate să fie slavone sută la sută. S-au cumpărat în dușmănie pentru că erau mai mari ca orice farfurie pe care am văzut-o vreodată. Langoșii. Adică scoverzile. Cine cumpărau? Chinezii, desigur, italienii nici să n-audă, italenii aveau pasta si pizza. Nu contează că sunt mai mici la statură ( am trecut din nou la chinezi) și cu burțile lipite de spate ca niște titirezi, ei tot mare si mult vor și dacă se poate și ieftin, o șmecherie pe care românii credeau că ei au inventat-o.
Dar nu. În comparație cu scoverzile noastre orezul li se părea scump și puțin.
De la peruani m-am ales cu o banană trasă în ciocolată, iar de la olandezi cu un hering proaspăt cu ceapă. De la Borneo un suc și cam atât.
Multă lume, dar și căldură, multe națiuni (peste 80), multă umblătură, un iarmaroc desăvârșit. Promit că anul viitor nu mă mai duc, mai bine la pescuit, vorba lui I’oan. Mai prinzi un pește și îți pute mâna a pește. Iar dacă ai chef te tragi la umbră și te piși în boscheți.
- Na, cum ți s-a părut, Jorje?
- Ca lumea.
Multă lume, e drept, mai ales chinezi, câtă frunză și iarbă. Săreau de ici colo ca niște pureci. Doar portughezii au lipsit, voiam să mănânc și la ei un peștișor prăjit, dar anul ăsta nu și-au deschis pavilon, au lipsit de pe lista națiunilor. Bine că au fost Insulele Fiji și alte insule de care n-am auzit niciodată.

A doua zi m-a apucat tristețea în somn, am visat că Sulfinei mele i s-a năzărit, trecând pe lângă pavilionul națiunii maghiare, că m-am uitat după niște unguroaice. Că doar nu era să mă uit după unguri. Numai că Sulfinele nu gândesc așa, ci altfel. Am reluat visul de la început și se făcea că eram printre turci și mă uitam la o turcoaică iar Sulfinei i se părea că turcoaica seamăna cu o unguroaică.
- Dar la chinezoaice pot să mă uit?
- Da, mai ales că nu trebuie să faci niciun efort, sunt pretutindeni.
- Dar la indience pot să mă uit?
- Da, poți.
- Dar la Norvegience.
- Și.
- Dar la slovace?
- La slovace nu, că Slovacia e plină de ungurime

Pseudo jurnal

2011-07-20T19:26:00.000-07:00

Aseară am ascultat Anda Călugăreanu și Dan Spătaru. Aurelian Andreescu, Ileana Sărăroiu și Doina Badea. Și Gil Dobrică. Și mai câțiva soliști de muzică ușoară, populară sau folk de odinioară. Se spune că nu e bine să asculți morții vorbind, cu atât mai mult să-i mai asculți și cântând, dar nu m-am putut abține. Aparțin unor timpuri, unor vremuri ale copilăriei ori adolescenței mele. De care uneori mi-e dor. Chiar foarte des.

Altfel, m-am reîntors pe maidanul de muncă unde mi-am regăsit colegii, cazarma și ce mai e de regăsit pe-aici. Vaselină și uleiuri. Bitum și păduri de pin. Îmi regăsesc și cadența, mă reacomodez la fusul orar din Alberta.
- Cum a fost în concediu?
Unii mă întrabă fără niciun interes. Dar fără „bă”! Bă-ul acela miticist de București (să mă scuze bucureștenii).
- Nu așa răcoare ca pe aici.
Răspuns standard. Am fost întrebat până s-a tocit înțelesul întrebării și n-am mai știut ce să răspund.
- Bine, a fost bine.

Mi-am reluat, totodată, visurile în care zbor. În concediu nu mai rețin ce-am visat, am dormit cam prin multe paturi și asta mă derutează. Atunci când visez. Acum ascult Holograf și mă declar destul de satisfăcut. Și Cargo.

Trebuie să scriu (și voi scrie) un articol despre extraterștri, probabil cât de curând. Am promis cuiva. Ar fi interesant să întâlnesc câțiva (extratereștri) și să-i intervievez. De unde, de ce, când, cum... cam așa. Sau cât. Cât le-a trebuit să călătorească prin univers până la noi. Noi, pământenii. Și dacă s-a meritat. Cu ce experiențe se întorc. Vor reveni?

Sulfina face clătite. Dar nu pentru mine, ci pentru băieții mei. Undeva prin Edmonton pentru că eu sunt la mama dracului, în Long lake.

Și așa, fără nicio legătură, cineva mi-a spus că în biblie găsești toate răspunsurile la întrebările esențiale. De unde am aflat. Că Dumnezeu i-a izgonit pe Adam și Eva din Paradis, nu cumva să se înfrupte și din pomul vieții cum au făcut cu pomul cunoștiinței binelui și răului (Adam și Eva trebuia să rămână proști, sau mă rog, ignoranți) și să devină nemuritori ca "noi". Care noi? Aici biblia nu mai răspunde la întrebări esențiale. Chiar așa, care noi, sau care voi? Vezi Facerea mai pe la început

(la) Revedere

2011-07-18T19:47:00.000-07:00

Când eram copil mă supăram des și cam din orice. Mama zicea că aveam nasul subțire. Că eram prea nu știu cum din cale-afară, prea sensibil. Că nu e bine să fie copiii prea sensibili. Că fac hepatită și furunculi. Scoteam buza de jos în afară, îmi încruntam puțin fruntea și dacă nu mă vedea nimeni mă podideau lacrimile pe loc. Dar mai plângeam și în public. Cu nerv. Și sughițuri. Plângeam mai ales când mă bătea tata cu cureaua, cu coada de mătură sau cu cea de la lopată. Plângeam de durere. Sau de frică. Sau de spaimă. Sau când îmi trântea doi pumni în cap și cădeam grămadă sub masă. Și când mă trezeam de sub masă de la loviturile de picioare în burtă. Însă de leșinat n-am leșinat niciodată ca Troancă, fratele meu. Doar bretonul mi se mai răscula ca o măciucă. Așa-mi trebuia pentru că eram rău și neascultător. Obrăznicuț și încăpățânat. Cu nasul subțire. Unde dau părinții crește carnea. Se zice. La mine a crescut.

Pe 23 iunie am fost să-mi iau rămas bun de la tata. Tata zace într-un spital de handicapați din Ciacova, într-un pat de fier, cu o sticlă de apă în brațe. O sticlă cu biberon. Are picioarele amputate, îi lipsesc vârfurile degetelor, îi lipsesc dinții, îi lipsește memoria.
- Ești popa? mă întreabă.
- Nu, tăticu.
- Pe femeia asta o cunosc, mimează cu degetul spre Sulfina.
Altă dată îi spunea fata mea, iar pe mine, cu mult timp înainte de a mă căsători, mă avertizase să nu-mi iau o moldoveancă de nevastă că știa el de ce.
- Bine că te-ai însurat, nu e bine singur.Abia îl aud. La fiecare două săptămâni îl vizitează Troancă. Uneori îl mai vizitează și mama cu toate că părinții mei sunt divorțați de mai bine de 25 de ani. Niciunul nu s-a mai recăsătorit.
Se forțează să vorbească.
- Mi-e teamă, îmi șoptește, deși nu-i e teamă, e doar un fel de-a spune, că într-o zi o să adorm și n-o să mă mai trezesc. Mi-e teamă că asta se va întâmpla foarte curând. Și că n-o să mai văd pe nimeni niciodată.
Apoi, fără niciun motiv, încep să plâng ca în vremurile de altădată. Cu sughițuri. Apoi tata începe să plângă și el, îi șiroiesc lacrimi pe obrazul îmbătrânit și alb, fără sânge. M-a recunoscut. Nu eram Popa. Popa era Troancă.
- Ce fac nepoții?
Eu eram Dorian.
Apoi n-a mai spus nimic, mi-a luat mâinile în mâinile lui și am rămas amândoi așa, cu sughițurile și cu amintirile noastre până a intrat infirmiera.
Tata adoarme până la urmă, iar eu ies în curtea spitalului răvășit

Invitație

2011-06-05T18:32:00.000-07:00

Marți, 28 Iunie, la Librăria cartea de Nisip din Timișoara, ora 18:30, are loc lansarea cărții EPistolar semnată de autorul timișorean costel baboș. Cei ce vor fi în oraș sau în apropiere, la data respectivă, sunt invitați să participe. Cărțile vor fi oferite gratuit, ca protest împotriva dublei impozitări aplicate drepturilor de autor, cu semnături și dedicații . Femeile vor fi pupate, desigur.

Seară de lectură

De asemenea, vineri 24 iunie, ora 17, în cadrul clubulului Helion, ce va avea loc la sala Orizont, filiala locală USR Timișoara, același autor va citi proză.

Notă după postare

Volumul poate fi procurat numai la lansare, neintrând în nicio rețea de distribuție.

Românii lui Ghe

2011-05-17T19:58:00.000-07:00

Duminică am văzut un urs negru. Eram pe marginea drumului cu I'oan și ne pișam în voie cu țigara-n gură. De jur împrejur numai pădure. Tocmai înverzea pentru că se împrimăvărează și aici. Pe o rază de zeci de kilometri. Chiar sute de kilometri. Ursul se pregătea să traverseze șoseaua spre noi iar noi nu știam pentru că stăteam cu spatele la șosea în caz că ar fi trecut alt autovehicul să nu ne expunem jucăriile. Când ne-am întors cu fața am văzut ursul și ne-am bulucit în mașină. Pe urmă, ursul s-a răzgândit cu traversarea, am prins curaj, am ieșit și i-am tras câteva poze cu telefoanele. Dar nu ne-am piceput niciunul cum e cu zoom-ul și ursul a ieșit mic în poze, ca o furnică, în realitate părea destul de fioros. Destul de înfometat după o hibernare atât de lungă.

Iată două avertismente de la locul de muncă, în atenția șoferilor: „pipes crossing 30 km/h”. Și „people working slow”.

Nu mai știu câți români suntem, le-am pierdut numărătoarea, doi sau trei au plecat și tot am mai rămas vreo șase. Ghe îi știe pe toți, fiind omul cu protecția muncii. Și pe cei plecați și pe cei rămași. Era supărat că unul din cei plecați a plecat din cauza șefului franțuz.
- Ți-l fut pe franțuz de nu se vede! Cum a îndrăznit să se atingă de românii mei?
Mai bine l-ar fute pe șeful meu, pe englezul, că m-am săturat de el.
- Lasă că-l fut eu și pe englezul.
Dacă se nervează Ghe îi fute pe toți. Înafară de noi, de românii lui, adică. Deși, unora (români) nu le-ar strica

Pe vine

2011-04-30T18:22:00.000-07:00

(Sulfinei, cu ocazia unei zile)

iată cum alerg eu când nu mai pot după tine
uite cam aşa, cu burtoiul înainte balama
cu urechile mele înfipte în cap
cu gura mea înfiptă în capul meu
cu mâinile mele înfipte în propriul meu femur
cu picioarele mele înfipte în propriul meu cur
iată cum alerg eu ca un mic derbedeu când nu mai pot după tine
în pasul piticului
pe vine

Relansarea agricolă a României

2011-04-24T11:02:00.000-07:00

A doua aventura Saskatchewană, partea a treia

Aș putea începe cu o poveste despre o căprioară cu coadă albă înțepenită în mijlocul drumului pe șoseaua 4. White-tailed deer. Și nu Mule deer cu toate că sunt destul de comune și acestea. Undeva pe la intrarea în Rosetawn. Ori Elrose. Ori Kyle. În Stewart Valley se lucra la un pod, ori mai degrabă podeț, pe deviație am prins semaforul roșu și am așteptat mai bine de cinci minute până m-am săturat, am văzut semaforul dublu și în loc de roșu portocaliu. Oboseala! Dacă aș fi bănuit dinainte aș fi tras un somn. Dar n-am bănuit. Și nici n-am ațipit. Tocmai se crăpa de ziuă, când se crapă de ziuă nu mai vezi mare lucru. Nu mai vezi nimic decât umbre și contururi. Căprioara avea și ea conturul ei, umbra ei, am observat-o abia când i-am trecut prin față, ne privea uimită și nu sfioasă, totuși, cum se zice, probabil încercase să treacă pe partea cealaltă a străzii iar noi i-am tăiat calea, ca deștepții.
- Băi, deștepților!
Cam așa ar fi putut striga căprioara după noi. Cu toate că se potrivea mai bine inconștienților (din punctul ei de vedere). Am fost așa de deștepți că era să ne scăpăm pe noi de emoții. În schimb, am tras mașina pe dreapta și am fumat o țigară.
- Fir-ar a’ dracu’ de căprioară cu codiță albă!
Să ne calmăm. Ne tremurau mâinile. Știu (știm) (am aflat, însfârșit) că nu mai e la modă. La modă e să te lași de fumat. Să te lași de alcool, de mâncat grăsimi și să te-apuci de diete și exerciții fizice îndelungate. Și sex numai cu prezervativul. Ori de unul singur. Să te dai cu parfumuri, să mergi la masaje și pedichiură și să tragi beșini zgomotoase de care să fii mândru. Să spui fuck la fiecare al doilea cuvânt. E cool. Divorțezi de patru cinci ori după care devii gay. Nu te pui cu moda. Fumătorii vor merge oricum în iad la fum de pucioasă, pe când nefumătorii vor fi întâmpinați cu fum de tămâie. După ieșirea din Elrose am mai remarcat câteva zeci de căprioare, una mai zveltă ca alta, cu aceeași codiță albă, se plimbau ca niște domnișoare, cochete și nestingherite prin marea câmpie Saskatchewană.

Întâlnirea cu real estate-ul o fixasem la 9 dimineața, traseul total 772 de km din casă de la Radu, timpul estimat de google 9 ore 45 de minute, cel aproximat de noi sub 9 ore. Însă noi pierdusem startul încă din Edmonton pentru că a trebuit să-mi umflu cauciucurile și compresorul de aer pe care l-am găsit la o benzinărie Husky n-a avut manometru. Pe bord încă îmi indica low presure, probabil de la celelalte roți, am promis să nu mai intru în benzinăriile Husky. Lui Radu i-am promis. Al doilea. Par dărăpănate și prăfuite. Am băgat aer „la ochi” cu toate că ochii înșală, am mai pățit-o. Îți mai joacă feste. Nu mă refer la căsnicie, căsnicia nu se măsoară din ochi, chiar dacă-ți mai joacă feste, ori la greutate, am încercat cauciucul cu piciorul, adică i-am tras un șut și mi s-a părut destul de tare, căsnicia are alte legi. Legile ei. Eu am semnat un contract pe viață și am de gând să-l duc până la capăt. Încăpățânat cum sunt. M-am însurat la 22+ în focurile mistuitoare ale dragostei, nu mai zic de hormonii care-și făceau de cap și m-am repezit să semnez cu amândouă mâinile, m-am repezit ca nu cumva să mă răzgândesc, ori ce-o fi fost în mintea mea. Nu-mi mai amintesc, e un cotlon al minții la care nu mai am acces. Bine că am avut noroc și m-am însurat cu Sulfina.
La Petro-Canada am oprit din nou (la Sulfina mea mă refeream) și am aflat că băgasem în cauciucul cu probleme vreo șapte atmosfere. Iar la ghișeu, pentru că m-am hotărât să fac și plinul, m-a agățat o doamnă, zicea că e homeless și voia să-i plătesc o banană pe care o culesese din standul de fructe.
- Încasează și banana doamnei, i-am tras cu ochiul pakistanezului de la ghișeu. Care a și început să mă privească chiorâș.
Femeia nu părea cu toate doagele, a luat-o la fugă prin benzinărie, ceea ce nu mi-aș fi închipuit, cu un minut înainte abia-și târa picioarele și s-a întors cu încă o banană, adăugând-o la cântar, lângă cealaltă. Meticulos, ca orice femeie. Apoi, până să le cântărească pakistanezul pe amândouă, a dat o fugă și a mai adus una. La a patra, pakistanezul a prins ceva viteză cu mașina lui de marcat, își pierduse răbdarea, așa că banana cu numărul cinci s-a reîntors pe stand. Homeless-ul (doamna) mi-a rânjit, avea o față triumfătoare. Mă păcălise să-i plătesc patru banane. Prea coapte după gustul meu, de un galben intens și cu mici pete maronii. Am luat-o din loc nu cumva să-i treacă prin cap să-mi ceară și o țigară, nu ofer țigări femeilor.

După intrarea pe autostradă (Yellow Head) traficul a încetinit brusc, nici femeilor dar nici copiilor sau minorilor, cred că asta se subînțelege, doar câteva echipaje de poliție au trecut pe lângă noi, agitate, cu sirenele în funcțiune. Mai târziu am remarcat și un elicopter rotindu-se deasupra, apoi blocada pe ambele sensuri. Dacă am dubii cer un act de identitate. Față de Ontario, în Alberta tinerii pot fuma și se pot îmbăta legal de la 18 ani. Drogurile sunt încă interzise însă toți așteptăm să se legalizeze. De când se tot discută despre cannabis în Canada parcă mă năpădesc și pe mine tot felul de pofte și toane. Pe direcția opusă poliția controla fiecare autovehicul. Am reușit să trecem cu o întârziere de jumătate de oră. Dar n-am încercat să recuperez timp decât după ce am ieșit pe șoseaua 4 unde ne aștepta căprioara cu coadă albă și știam că nu sunt radare, sau cel puțin speram. Și nici vânzoleală, mai ales la ora aceea.
Mă blindasem cu compact discuri Vangelis, JMJ și Mike Oldfield, l-am înnebunit pe Radu. Revolution.
- Altceva n-am, cele de muzică clasică le-am uitat acasă.
- Thanks God!
Ba am găsit și o casetă cu potpuriuri Quin și una cu niște ecuadorieni pe care Radu a și oprit-o după primul acord.
- Pe mine mă calmează muzica asta.
Dar nu mă refeream la ecuadorieni, ci la genul new age. Muzică electronică.
- Pe mine nu.
- Mă eliberează.
- Pe mine nu.
Am tăcut mâlc, de ce să-l supăr pe Radu, nici Radu nu se supără dacă nu-l enervează nimeni. Dacă nu mă supără nimeni nu mă enervez nici eu. M-am gândit. Așa că, din una în alta, am ajuns în Swift Current de unde l-am sunat pe Roy, real estate-ul nostru. Roy nu voia să răspundă, poate era la veceu, mereu mă gândesc când cineva nu-mi răspunde că poate fi la veceu, i-am lăsat un mesaj destul de bâlbâit pentru că voiam să-i spun multe într-un timp cât mai scurt. L-am asigurat încă o dată că vom fi punctuali la locul de întâlnire. Ca o paranteză, am văzut recent un documentar franțuzesc despre agricultură „Think Global, Act Rural”, un film care-ți face părul măciucă. Nu pe al meu, eu am moștenit o genă nărăvașă pe linie paternă și nu mi se mai răscoală demult. Un film anticorporatist, am încercat să-l găsesc pe o listă de alte documentare despre agricultură și lipsește. Pământul moare de vreo sută de ani, cam de când cu revoluția industrială, dar mai ales de când cu primele pesticide cu care a început să fie otrăvit (plus îngrășămintele chimice). Solul viu, plin de bacterii și alte microorganisme este redus la un sol steril cultivat cu hibrizi alterați genetic. Sute și mii de varietăți dispar de pe planetă, reduse la câteva soiuri (considerate acum comodități) fără posibilitatea, în marea majoritate a cazurilor, de a genera propriile lor semințe. Semințele sunt controlate (am aflat) de cinci mari corporații care dețin controlul global. În Canada, dar și alte state, nu poți întroduce semințe din afară, la vamă semințele sunt vânate mai ceva decât drogurile. Specii adaptate la anumite condiții de sol, climă și structură a solului, dispar în favoarea celor produse de multinaționale, limitate ca număr și care, în mod cert (concluzia), nu urmăresc să hrănească populația globului, sănătos, ci doar profitul. O populație sănătoasă n-ar mai cumpăra produse farmaceutice, o afacere de zeci de miliarde de dollari pe an. Profitul îl scoate industria: constructorii de mașini și tehnologia agricolă, îngrășămintele și pesticidele, producătorii de medicamente și vaccinuri și cei care procesează mâncarea. Fermierii în sine trăiesc numai pe baza subvențiilor guvernamentale, mai puțin fermele mamut, deținute de aceleași corporații. Fermele mici nu au nicio șansă, agonizează și, în timp, vor vinde sau pierde terenurile în favoarea proprietarilor industiași.

Cu zece minute înainte de nouă, așa cum am promis, ne-am făcut intrarea în Ponteix după ce în Cadillac am cotit-o stânga. Ponteix, ca loc de întâlnire, e o haltă din România, chiar trece și calea ferată pe-acolo, dar nu cu trenuri de pasageri. Numai cu marfare. Transport de cereale, animale și utilaje agricole. Grânarul Canadei. Canada, la rândul ei, alături de SUA, fiind considerată grânarul lumii, principalul jucător în agricultura mondială. Uite unde-mi era spiritul național.
În Ponteix există o școală, nu știu dacă funcționează și ca liceu, chiar la intrarea dinspre sud, lângă școală am dat peste o bodegă, iar între cele două de o cabină telefonică fără cabină. Telefonul atașat de un stâlp, un telefon care nu mai accepta fise când l-am încercat noi, probabil se dezobișnuise, iar carduri telefonice nu se găseau în sat. Nici măcar la magazinul universal, următoarea clădire importantă din Ponteix. Iar celularul lui Radu nu avea network. Am intrat în bodegă unde sătenii se adunaseră deja la micul dejun. Am comandat o cafea și ouă cu jumere, cam asta mânca toată lumea și le-am spus ce ne doare, că venisem să vedem o proprietate adică, că nu reușim să dăm de real estate, că ne fixasem o întâlnire în cătunul lor dar nu și un loc anume.
- Păi cine vine în Ponteix aici trage, alt loc anume nu mai e. La Scully’s AG Foods!
Pe fermierul cu care am intrat la vorbă îl chema Martin, îl cunoaștea pe Roy, până la urmă am aflat că toată lumea îl cunoștea pe Roy, l-a și sunat imediat de pe celularul lui care, culmea, avea semnal și i-a spus unde suntem. Pe urmă ne-a asigurat că are și el niște quarteri de vânzare, pășune de calitatea întâi, dacă ne interesează. La preț rezonabil.
Roy arăta ca un cowboy veritabil. S-a salutat cu toată lumea din bodegă și ne-a povestit că e văcar din tată-n fiu, a nu știu câta generație. De vânzări de ferme și terenuri agricole s-a apucat mai târziu. După ce-a divorțat de a doua nevastă.
- O..., o...
Dar n-a spus ce. Nici n-am părut interesați. Ne-a urcat în camionetă și ne-a dus să vedem proprietatea pentru care venisem atât de departe. Aflând că suntem români s-a înseninat și și-a amintit că a avut un tractor fabricat la Brașov. Poate de aceea ne-a și întrebat.
- În România se mai practică agricultura?
- Da, am răspuns, fără alte detalii.

PS
Se spune că România, între cele două războaie, a fost grânarul Europei, apoi pe timpul celui de-al doilea război mondial grânarul Germaniei. De curând am citit că România ar putea să se relanseze agricol și să devină grânarul Quatarului.

PPS
Fotografia este luată de pe blogul ghrayadei

PPS
Un Paște fericit!

Despre un articol pe care l-am citit

2011-04-12T21:23:00.000-07:00

Dragă Ghrayada,

mie nu-mi plac comentariile de la articolul tău, moda la români, așa că m-am ferit cât am putut. Acum nu mai pot. Eu sunt român peste tot, plecat din România sau nu. Vreau să spun că și în România eram tot român. Deci sunt plecat. Nu e vina celorlalți români că sunt și eu român, dar nici a mea că sunt și ei.
- De unde ești, așa mă întreabă unii.
- Din România.
- Aha.
Dar habar n-au pe unde vine România. Pe ce continent. Și atunci iar mă întreabă.
- Ce e diferit, prin ce se remarcă țara ta?
- Prin faptul că suntem latini și suntem înconjurați de nelatini. Iar acum vorbim englezit, înainte vorbeam franțuzit și a fost și o perioadă când vorbeam turcit.
- Dar vreun personaj cunoscut aveți?
- Da, avem, așa răspund. Dacă am chef.
- Pe cine?
- Pe Avram Iancu.
- N-am auzit de el. Altul mai faimos nu aveți?
- Ba da, Ștefan cel Mare și Sfânt. Doar că de înălțime era mărunțel.
- Și cu ce se ocupa?
- Omora lumea pe la ospețe.
- Aha. Brr. Dar cine vă înconjoară, că ziceai că sunteți înconjurați?
- Toate țările ne înconjoară.
- Așa poziție geografică aveți?
- Da. Cu ieșire la mare.
Dar nici de Marea Neagră n-au auzit canadienii decât dacă sunt româo-canadieni. Și nici de munții Carpați. Nici de București. Numai de Timișoara că le-am spus eu. Însă maghiarii canadieni au auzit de Ardeal. Zic că românii le-au furat ungurilor Ardealul. Păi ce-i Ardealul, linguriță, s-o iei și s-o bagi în buzunar?
- Ce mâncați?
- Mici cu muștar și sarmale cu mămăligă. Iar pâinea e nelipsită. Românii mănâncă totul cu pâine. Orezul, cartofii, mămăliga, fasolea. Și pâinea o mănâncă cu pâine. Dacă nu mănânci cu pâine se cheamă că mănânci gol și lumea te privește chiorâș. Dacă ești invitat undeva și mănânci gol gazda zice că vrei să-i faci pagubă.
- Dar de băut?
- Țuică de prună și rachiu de drojdie, iar sudiștii beau vinul îndoit cu apă.
- Iacs.
Aici i-am dat dreptate.
- La noi oamenii beau și pe stradă.
- Zău?
- Da. Și umblă beți și se ciocnesc de copaci.
- Ce religie aveți?
- Ortodocși.
Dar n-au auzit nici de ortodocși. Ori de păcatele ortodcse.
- Ortodocșii au biserică?
- Pe centimetru patrat. Noi avem mai multe biserici decât spitale. Și școli. La un loc! Și mai mulți popi decât biserici. Mai mulți popi decât trupele NATO. Dacă vrem putem face o armată de popi și putem cuceri Libia dintr-o singură incursiune. Dar nu vrem pentru că suntem un popor pașnic. Noi nu atacăm, noi doar ne apărăm.
Însă un canadian mai șmecher și mai citit mi-a replicat în față.
- Dar când ați trecut Nistrul vă apărați?
- Da, așa i-am spus. Rușii ne-au ciuntit teritoriul iar noi i-am escortat înapoi peste graniță.
- Ia-ți excortat cam departe dacă ați ajuns până la Stalingrad împreună cu trupele germane.
Nu cred că era canadian că prea știa multe detalii.
- Da. Adică nu. Adică am plătit-o cu vârf și îndesat până la urmă.
În concluzie, că aici voiam să ajung, eu mă simt mândru de originea mea. Cel puțin europeană. Plus balcanică. Plus Carpato-Dunăreană. Nu sunt sigur că străbunii mei n-au fost corciți cu alte neamuri (cu japonezi mai degrabă nu), dar bine că si-au păstrat limba, religia, tradițiile și obiceiurile. Și moda, vorba ta. Cu ungurii sigur ne-am corcit, ardelenii, sau mai bine spus ardelenii i-au corcit pe unguri, însă mai bine mă abțin că alunec în istorie și nu mă mai opresc.

Dragă Ghrayada,

mă întreb dacă cineva se uită la gadgetul meu cu prețul la petrol. Pentru că de aia l-am pus, să se uite lumea la el. Cam toată economia se învârte în jurul lui, a prețului, mă refer la economia mondială. Prețul de referință al petrolului e dat de WTI (West Texas Intermediate) și Brent Crude (petrolul extras din Marea Nordului). Alte tipuri de petrol sunt Dubay Crude, Opec reference basket, Tapis crude (pe piața de schimb din Singapore), Bonny Light (Nigeria), Isthmus (în Mexic) și încă vreo sută. Le-am menționat numai pe cele mai importante.
De ce mă interesează petrolul sau prețul petrolului e clar. Pentru că lucrez în această ramură si sunt direct implicat (de la extracție la prelucrare primară și rafinare). Salariul meu depinde de cum variază prețul petrolului. Bunăstarea mea personală depinde de prețul petrolului. Și viitorul meu imediat. Din păcate, majoritatea populației planetei e afectată negativ. Creșterea prețului petrolului înseamnă creșterea prețului la energie, al produselor alimentare direct (costuri de producție) ori indirect (transport). Toate bunurile de consum se scumpesc și, prin ricoșeu, toate serviciile. Moneda se devalorizează, inflația crește. Economia o ia razna. Cu toate că nu sunt economist, nu știu dacă e chiar așa.

Continuare

2011-04-09T17:31:00.000-07:00

Chiar și săpunul l-am uitat în baie. Cu tot cu săpuniera lui. Uit tot. O săpunieră de plastic, mov, cumpărată de la chinezi pe un dollar plus TVA. Aceeași săpunieră poți să o cumperi și cu cinci dollari plus TVA de la magazine mai cu ștaif, dar nu se merită dacă le pierzi. Am observat catastrofa pe la opt când chioșcul era deja închis. Na, cu ce mă spăl? Cu apă chioară, mă, ca străbunii noștri care nici măcar nu se spălau prea des, corpul își producea singur uleiuri, mă, te păstrai curat, mă, apărat împotriva infecțiilor, arsurilor de la soare. Însă de atunci ni s-a dezvoltat mirosul pentru că ni s-au dilatat fosele nazale, semn al evoluției. Speciile nu stau pe loc, se mișcă încolo și-ncoace. Acum nu mai poți să umbli două zile nespălat că puți și lumea se strâmbă și se ține de nas. Și-ți spune că miroși ca un dihor. Când se duce lumea la veceu și se cacă nu se ține de nas, se pare că miroase mai bine căcatul decât transpirația. Gusturi și gusturi. Am sintetizat antibiotice, deodorante, chiloți și ciorapi cu fir de argint. Încercăm să ne deplasăm pe planetă sterilizați. Iradiați. Am citit de curând, desi nu era treaba mea, de câte ori pe săptămână trebuie să se spele femeile în vagin. Răspunsul era niciodată. Pentru că distrugi flora vaginală și te pricopsești cu ciuperci. Ciupercile sunt bune dar nu cele vaginale. Mă întreb de câte ori se dușează beduinii prin deșert.

Am nimerit aceeași baie (avem băile în comun) (pentru cine nu crede în coincidențe) de data trecută și mi-am găsit săpunul cu tot cu săpunieră (pentru cei care nu cred în minuni). Oare o mai găseam dacă era săpunieră cu cinci dollari plus TVA? Nu cred, că n-a fost prima pe care am uitat-o, doar prima pe care am recuperat-o. Și tot despre spălat am citit (zilnic pe cap) că dăunează. Mai ales cu săpun sau șampon. De fapt ar trebui să stăm cât mai departe de săpunuri și tot felul de detergenți obținuți prin sinteze chimice. În mod artificial. E, desigur, o teorie. Așa cum și alimentele procesate (industrializate) cu tot felul de adaosuri chimice sunt la fel de toxice. Iată ce am aflat. Că margarina e unul din cel mai toxic aliment. Dar e de post și cei care postesc o folosesc extensiv. Nu mai zic de torturile și prăjiturile din comerț. Margarina se obține prin hidrogenarea uleiurilor vegetale cu ajutorul catalizatorilor de nichel și cadmiu (agenți de întărire). Cum se filtrează margarina de catalizatori te apucă groaza. Apoi se adaugă agenți de aromare, de colorare, antioxidanți etc. Margarina degenerează țesuturile (fiind mai aproape de structura plasticului decât a untului cu care e comparată) și le sclerozează. Orice brand ar fi ele.

Glutanatul de sodiu, o altă substanță toxică folosită la scară industrială. Glutanatul de sodiu e cel care dă gustul din Vegeta (mult apreciată de gospodinele din România). Nici nu mai trebuie să fierbi un pui, supa de pui se poate face cu Vegeta și atât. E și asta de post pentru că nu e pe carne.Toată bucătăria chinezească se bazează pe glutanatul de sodiu și cam toate alimentele procesate de marile concerne alimentare. Dar și de cele mijlocii. Chiar și de cele mici. Majoritatea conservelor conțin glutanat de sodiu. Că scrie pe cutii sau nu. Japonezii numesc glutanatul de sodiu esența gustului. Esență care e responsabilă de dureri atroce de cap (migrene) și mai ales alergiile alimentare. De mai toate alergiile alimentare apărute în ultima vreme de când glutanatul și-a făcut loc pe podiumul consumului alimentar.

Făina albă, din care se produce pâinea albă, se albește cu bioxid de clor și bromat de potasiu (printre alți agenți de înălbire). În urma măcinării, făina albă pierde vitaminele B, vitamina E în totalitate, acizii grași nesaturați, fierul (calciu, manganul, magneziu) compuși micronutritivi și fibre.

Zahărul alb e deasemenea un produs chimic pur. Azi zahărul se adaugă nu numai în produse de cofetărie, gemuri și sucuri, ci și în produse de carne, conserve de legume și chiar în unele sortimente de pastă de dinți! Zahărul, otrava dulce, un aliment devastator. N-o să enumăr toate problemele pe care le induce, cine are chef să se informeze.

Mă întorc la Saskatchewan. Cu cât un aliment e mai rafinat industrial (vezi zahărul, uleiul, făina albă, conservele, chipsurile etc), cu atât își pierde valoarea nutritivă (nu și calorică!). Îmbogățirea și adaosurile de vitamine si alte alte produse nutritive ulterioare sunt o păcăleală și fac mai rău chiar decât lipsa lor. Cu cât un aliment e mai rafinat, cu atât corpul (pancreasul) trebuie să producă mai multă insulină pentru a face față, ceea ce duce la boli de inimă, dezechilibre hormonale (de îngrășare ce să mai spun) și scăderea imunității organismului.

Saskatchewan are cea mai mare suprafață de șosele din Canada, în ciuda faptului că populația ei abia depășeste un milion. Poate pare șocant. Sucurile (vezi produse Pepsi și Coka Cola ca exemplu) și mai ales sucurile dietetice sunt la fel de otrăvitoare. Există o întreagă literatură despre îndulcitorii artificiali și efectele lor. Câteva din ele: pierderea memoriei, Parkinson, oboseală cronică, pierderea auzului, a gustului, a văzului. O treime din provincie este agricolă. O treime din provincia Saskatchewan e cam cât toată România. Jumătate din suprafață e împădurită și cam tot jumătate e în posesia Reginei. Angliei, firește. Cu peste 100 000 de lacuri, râuri și pâraie. După statistici.

Am plecat spre Saskatchewan, cum am spus data trecută, la 12 fix.

A doua aventură Saskatchewană

2011-04-04T20:31:00.000-07:00

Partea doua, nu neapărat ca în filme, e întotdeauna un surogat dar știu. Dar s-a petrecut și mă grăbesc s-o aștern până nu uit. A doua aventură Saskatchewană. Pentru că am obiceiul ăsta cel puțin de niște ani încoace. Că uit unde-mi las ochelarii nu mai miră pe nimeni, e clasic, se întâmplă în mai fiecare casă. Nu umblu cu ei pe creștetul capului (totuși) (ca alții!) și orbecăiesc în disperare, ci îi las oriunde și nu-mi mai amintesc unde. Dacă ar fi numai ochelarii. Sau numai pixurile. Ori telefonul.
- Unde naiba e telefonul ăla?
- Poate sub pat, că acolo ai obiceiul să-i lași când bei până te amețești și pe urmă îl suni pe Nichi și adormi vorbind. Nu știu ce ți-a picat pata pe omul ăla. Pe urmă îți cade telefonul sub pat. Pe urmă sforăi de se cutremură pereții, noroc că nu bat vecinii cu pumnul în perete.
Sulfinele cu detaliile lor infinite...
- Și pe urmă?
- Pe urmă ce?
- Pe urmă ce se mai întâmplă că am devenit curios.
- Pe urmă te trezești pe la patru dimineața să te piși, uiți să ridici colacul, uneori te mai piși și pe lângă. Tragi apa, se-aude în tot blocul, vii în dormitor și sari pe mine. Și mă scoli.
- Și pe urmă??
- Lasă că știu eu.
- Ce știi tu?
- Câteodată adormi în două secunde, poți să spargi pietre pe tine.
- Aa... Dar când mă trezesc din nou?
- Lasă că știu eu.
Când mă trezesc din nou știu și eu, pentru că mă trezesc de-a binelea, era o întrebare retorică. Joi (joia trecută) am terminat serviciul la cinci jumate, ca de obicei. Tot ca de obicei la șase fără un sfert eram pe drum spre casă. Dinspre Long Lake spre Edmonton. 450 km fix. Un obicei prost pentru că sar peste cină și pe la Grassland mă apucă o foame de-mi vine să rod coaja de pe copaci. Mă îndop cu o gogoașă, un alt obicei prost. Și mai am (obiceiuri) dar nu sunt la spovedit. Beau, fumez, poftim. Mai trag câte-o minciună nevinovată și câteun cuvânt înjurăcios. Că oricum la spovedit nu ajung eu. Nu mai suntem pe vremuri. Nici n-am omorât pe nimeni și nici nu m-am dus la femeile altora ca să mă spovedesc. Sper să citească și Sulfina paragraful ăsta că pentru ea l-am scris special. Iar dacă se pun și relațiile... adică am frate preot. Pe Troancă. El poate să ierte păcate fără să-i spui nimic.
- Ba ar trebui să te mai spovedești și tu, îți mai ușurezi sufletul.
- Cui? Să afle popa ce-am făcut?
- Păi spovedește-te lui frate-tău, că e preot.
- Adică să-i spun fratelui meu mai mic sărumâna, Părinte, și să-i mai pup și mâna? După ce i-am tras atâtea picioare în cur când eram copii? Ce-ar fi să se spovedească mama la el și să-i spună ea Părinte.
A condus I oan să mă menajeze. Buik-ul meu Park Avenue pe care l-am cumpărat în vara trecută și încă nu m-am lăudat la nimeni. L-am cumpărat gata folosit, că de unde nou dacă nu se mai fac.
- Mașină de boșorogi, așa mi-a spus cineva. Nu ca merțanele. Să vii în România să vezi mașini adevărate.
- Ce, au merțanele cinci metri si-un sfert?
- Și ce, mărimea contează?
- Sulfina zice că da, așa că i-am cam tăiat macaroana.
La zece jumate fix am ajuns acasă. Iar am găsit mesaj pe telefon. Am sunat real estate-ul. Alt mesaj. L-am sunat pe Radu al doilea. Alt mesaj. Am sunat nu știu pe cine. Între timp mă schimbam, îmi făceam bagajele. Cu o singură mână! Fără să-mi pun ciorapii pe dos. Am sunat-o și pe mama.
- Dar ce tot molfăi acolo că se-aude până aici?
La 11 și zece fix am ieșit din casă. La 12 fără un sfert fix am ajuns la Radu.
- Ești gata?
- Sunt.
La 12 fix, miezul nopții, am ieșit pe ușă. Începea a doua aventură Saskatchewană. Știu că nu se scrie cu s mare dar așa îmi place mie, pare mai impresionant.

Fată de București

2011-03-07T17:30:00.000-08:00

sunt fată de Bucureşti numai în Bucureşti
aiurea sunt altceva… nu m-am gândit încă, nici nu mi-am ales,
sunt o pajişte plină cu păr

în realitate
nu vreţi să mă vedeţi gol, m-a văzut vecina dând o tură prin curte
era să cadă de la fereastră, se aplecase prea tare, a prins-o bărbatu-său
de ceafă
după o săptămână m-a acostat în timp ce tundeam iarba, când mai dai o tură?
ce tură?
fără nimic pe tine, ştii tu, ocolul curţii… vorbeam printre şipci. Dar nu sunt fată,
doamnă, decat în Bucureşti. Tocmai, să ştii că dacă mai vrei să dai o tură, puşcă, nu mă deranjează, îmi place cum ţi se bălăngăne

eu nu sunt ca alte vecine să sun la poliţie pentru expunere indecentă, eu sunt pentru exprimarea liberă
şi eu mă exprim liberă, dar nu în curte, că nu mă lasă bărbatu-meu, însă prin casă sunt despuiată toată ziua, mă poţi vedea din capătul grădinii, între două şi patru. Te uiţi pe fereastră, poţi să mă vezi, o las deschisă pentru tine
na, m-ai văzut ? (după două zile) Nu, unde?
în casă, între două şi patru, ţi-am făcut cu mâna, nu păreai prea atent
vrei să-ţi descriu cum arăt?
am sânii fleoşcăiţi rău de tot, ce vrei, la peste 50 ai mei, un brâu de grăsime cu care nu ştiu ce să fac, îmi astupă cavitatea, dar mă bărbieresc şi vara mă cam mănâncă, dau cu pudră de bebeluşi, arăt bine din spate, fesele îmi stau ţepene

şi bombate, sunt o splendoare. Când eram tânără aveam o talie de te zgâriai pe ochi, pielea mi-e destul de întinsă au şi kilogramele în plus beneficiile lor,
o femeie slabă şi osoasă la bătrâneţe arată ca o cotoroanţă… eu nu,
să te uiţi mâine, între două şi patru. Da, doamnă
ei, doamnă… dragă vecină!
dragă vecină
să te uiţi neapărat
dar dacă mâine sunt fată de Bucureşti, draga vecina! Şi? Crezi că nu-mi plac fetele, sau ce?
sau ce?
adică îmi plac şi fetele şi nefetele, ca tine, eu sunt pentru exprimarea liberă, dar bărbatu-meu îmi interzice, că el e câcâit, zice că lesbianismul va sfârşi în iad, dacă mai crede cineva în iad, nu mai e modern să crezi în bazaconii
anul trecut a venit o verişoară de-a lui să stea la noi, ah, dacă mă înţelegi, cum pleca el la lucru, hop ţup, noi în baie să ne duşăm, să ne spălăm, să ne muşcăm, să ne sărutăm
era atât de dulce vară-sa asta că n-am mai vrut să o las să plece, aş fi lins-o toată ziua ca pe-o acadea

bărbatu-meu a intrat la idei, ne privea cruciş, în silă. I-am propus să-l invit şi eu pe văru-meu, provocator, să se destrăbăleze şi el şi ce crezi?
ce?
mi-a spus că sunt paranoia. Mie. Dar de vecinul, că aleargă gol puşcă prin curte, ce ai de spus?
cred că i-ai căzut cu tronc...
acum te las, trage cu ochiul mâine, între două şi patru, exprimă-te liber, că ai potenţial
şi mai dă câte-o tură, despuiat, când nu eşti fată de Bucureşti

.

Aventura Saskatchewană

2011-02-22T21:03:00.000-08:00

Nu că ar fi cine știe ce, dar abia am apucat să termin slujba și să ajung acasă din Long Lake să mă întâlnesc cu Sulfina, alt Long Lake, numai în Alberta am întâlnit două lacuri pe care să le cheme la fel, de parcă s-ar fi terminat toate toponimele, iar Long Lake al meu nici măcar nu e lung, ci pătrățos, nu mai mare decât un heleșteu.
Până la urmă am ajuns acasă, șeful meu e un blestemat de șef, i-am cerut o oră liberă, să prind puțină lumină la condus, a zis „nu” fără nici o explicație, așa au vrut mușchii lui de englez corcit și „nu„ a rămas. Pe șeful meu îl cheamă Kipling, un spurcat și un mincinos cu gura mare. Cred că vorbește și în somn. Cred că îi place să se audă vorbind. O voce pițigăiată cu un râs ca un chițcăit de șoarece. În concluzie.
Am plecat din Long Lake tocmai la apusul soarelui și am ajuns acasă cu noaptea-n cap. După cinci ore pe Highway 63. Șoseaua morții. Sau șoseaua iadului. Sau cum îi mai zice.
Vineri după-amiază ne-am întâlnit cu cealaltă familie, Radu al II-lea și nevasta-sa, Vioara întâi, plus fetița lor, unicul vlăstar. Ne-am îmbarcat și duși am fost spre Saskatchewan unde-am văzut ce-am văzut. Mai ales zăpadă. Drumul a fost cu mici peripeții, adică mai trebuia să oprim din când în când din cauza viciilor cărora le-am devenit sclavi. Tot din când în când mai opream pentru că unicul vlăstar trebuia să facă piși. Mai pe margina șoselei, mai pe la intersecții de drumuri, oricum, înafară de noi nu mai trecea nimeni. Când te prinde treaba te prinde și cum localitățile în Saskatchewan numai aproape una de alta nu sunt...

Tot pe drum, am pierdut o oră. La fus. În Lloydminster, oraș de frontieră, îl întrebi pe unul de pe 49 Avenue, tu fiind pe 50 Avenue, cât e ceasul și o să-ți dea o oră mai târziu. Că așa se schimbă ora, când treci strada. Brusc, nu merge cu țârâita. În Lloydminster soarele apune la șase, dar și la șapte, depinde pe ce stradă ești. Iar de răsărit răsare tot așa, cu o oră mai târziu. Sau mai devreme. Unii se bucură de lumină, iar alții, câțiva pași mai încolo, orbecăie prin întuneric.

În prima seară am tras la Super 8, un motel modest, în North Battlerford și masa am luat-o la o pizzerie, singurul local deschis la 11 noaptea. Doar o singură masă mai era ocupată, era acolo toată suflarea poliției, vreo nouă ofițeri, toți cu mașinile de poliție în parcare. Mă întreb dacă hoții din North Battleford știau. Poate că știau. Am dormit ca valizele-n gară, ne-am trezit destul de târziu, cel puțin după fusul orar din Saskatchewan. Ne-am dat repede întâlnire cu un proprietar de fermă și după micul dejun ne-am vâjâit repede către Turtle Lake Soth Bay, la numai 106 km unde omul ne aștepta la birtul din localitate. Am găsit indicatorul, am cotit la dreapta și am dat peste 3 case. Poate chiar patru case. Pe fereastra uneia din case scria „închis”, probabil greșisem intersecția, așa că am întors și am plecat mai departe. Pe urmă, după încă vreo 20 de km ne-am plictisit că nu mai era nicio localitate și ne-am întors la cele patru case. Între timp, la fereastra uneia din case nu mai scria închis, ci deschis. Ca prin farmec. Am intrat și iată că am dat peste fermierul nostru. Eram chiar în Turtle Lake Soth Bay. Câte case atâtâtea cuvinte. Tocmai de aia.
- E departe?
- Ferma?
- Ferma.
- La 15 minute imediat, țineți-vă după mine.
Ne-am ținut după fermier. N-au fost chiar 15 minute, mai degrabă 20. Ori 22. Și ne-a mai și fugărit de nu ne-am văzut. Ne-a ținut la 110-120 km/oră, printre ogoare. În 22 de minute am făcut vreo 40 de km pentru că satul nu era important, n-avea decât birtul și casele, la ce-ți folosea să fii aproape de localitate. Am făcut poze, am întrebat de preț și ne-am văzut de drum înapoi. Înapoi, eu fiind copilot, am hotărât să luăm pe o scurtătură care s-a și înfundat după o vreme. La o intersecție, unde unicul vlăstar a făcut și piși am oprit o camionetă, lucru rar prin părțile locului și am întrebat o blondă de vreo 70 de ani unde duc drumurile acelea că după hartă nu mai par să corespundă.
- Păi în spate știți, ca de acolo veniți, nu?
- Daa. Venim din Edam.
Unde am și făcut o escală la o bodegă chinezescă, alta nici nu era, și ne-am îmbuibat de tăiței și orez.
- La dreapta duce spre Turtleford.
- Dar la stânga?
- La stânga duce la Turtleford.
- Păi cum, și la dreapta și la stânga duce la Turtleford?
- Da.
- Dar drept înainte?
- Drept înainte duce în boscheți.
Am ajuns la concluzia că baba era plecată cu sorcova și am luat-o drept înainte după hartă, chiar dacă drumul se îngusta. Na, am ajuns în boscheți și a trebuit să ne întoarcem, Sulfina a râs zgomotos că mă făcusem de rușine ca și copilot, eu înjuram hărțile canadiene, Radu al II-lea o înjura pe blondă cu camioneta ei cu tot, Vioara întâi nu știu pe cine înjura, mai degrabă se certa cu unicul vlăstar care iar cerea să se pișe pe marginea șoselei.

Am coborât spre sud, în cea mai fertilă zonă a Saskatchewanului, deși nu vedeam decât zăpadă, știam noi ce știam de prin atlas și de pe internet. Dar nu te puteai atinge de prețul fermelor, se vindeau imensități de pământuri, unii aveau câte 40 de mii de acri, trebuie să fii multimilionar să cumperi așa ceva. Numai drumurile sunt fără cusur, mă refer chiar la cele secundare pe care călătoream printre cătune. Circulam doar noi, pentru locuitorii Saskatchewanului era sâmbătă după-amiază. Iar ziua următoare chiar mai tragic, duminică dimineață nu mișcă nimeni decât până la biserică. Fiecare amărât de sat are o biserică anglicană, una catolică, una penticostală, una Adventistă și una Martorii lui Jehova. Minimum. Amin.

Sâmbătă am tras tot la un motel amărât, i-am uitat numele, n-avea priză în parcare, dimineața la minus 38 C abia a pornit mașina, a scos niște zumzete gata să dea ortul popii și încerca să se desfacă toată. Restaurantul la doi pași, ceva grecesc, toată mâncarea, indiferent de comandă, venea înecată în lămâie. De brandy chelnerița nu prea auzise, la single malt Scotch a făcut ochii mari, până la urmă am obținut un cognac obscur al cărui nume nici nu l-am înțeles, nici nu m-am străduit să-l rețin. Oare ce-or fi bând Saskatchewanezii înafară de bere și whisky?
Înapoi drumul a fost o plăcere. Copacii erau îmbrăcați în chiciură și mai și sticleau de parcă fuseseră împodobiți cu steluțe. Șoseaua absolut pustie. Câmpurile nesfârșite. O liniște absolută. Doamnele și unicul vlăstar au adormit în spate, iar eu și Radu al II-lea nu ne înduram să stricăm mirajul. Din când în când ne mai scăpa doar.
- Ce imensitate.
- Dar ce imensitate.
Vraja s-a risipit când a trebuit să oprim la marginea șoselei. Se trezise unicul vlăstar.
- Când ajungem, odată, în Alberta?

messenger

2011-02-02T18:38:00.000-08:00

Vorbesc cu Sulfina, dar nu la telefon, că nu-mi pot permite un celular, iar de la telefon public e incomod. Vorbim pe messenger, țin laptopul pe... de fapt ne scriem, altfel mă aude toată baraca vorbind românește și ar putea să creadă că o înjur de mamă. Dar nu pe baracă. Ci pe chiriașii ei.

Ceau, ce faci?

Ciao, ce faci?

Ai ridicat poșta?

Ceva nou?

Gătești? Ce gătești bun?

Când vii acasă?

Ți-am spus să ridici poșta că se umple și pe urmă dă pe-afară...

Am plătit blocul.

Azi s-a încălzit din nou. Plus cinci.

(Cu o zi înainte au fost minus 15 și cu două zile înainte minus 28. Iar cu trei zile înainte minus 30 iar cu patru zile înainte plus șapte.)

Emoticon.

Ai fost la baie?

Da, deja.

Ești curățel?

Emoticon.

Când vii acasă?

Săptămâna asta cât ai cheltuit?

De unde știi?

Încă nu știu. Joi nu vin. Poate vineri vin. Poate nu vin deloc săptămâna asta.

Emoticon.

Poate vin, totuși.

Emoticon.

Azi am venit frântă de la serviciu. Am avut 1500 de probe. Și traficul a fost groaznic. Emoticon.

Me too. Când a zis Flo că depune jurământul?

Pe 5. Mă dor mâinile și picioarele cât m-am încordat la condus. Tu ce faci?

De la ce oră?

Nu mi-ai spus ce faci.

Dacă sună spune-i că 75% vin acasă.

Ce faci?

Te iubesc, Sulfina!

Aaa...

Mi-e dor de tine. I’oan zice că ești punctul meu slab.

Și nu sunt?

Nu. Ești punctul meu tare.

Emoticon.

Mi-e dor de tine, vreau să te văd. Dar nu pe web cam, că dau cu computerul ăsta de podea de nu se vede.

Ce zici de Mubarak?

Că e o mumie. Vie. Încă. Dă-l în mă-sa!

Abia aștept să vii acasă.

Cu ce mă aștepți bun?

Cu mine.

Emoticon.

The Druids

2011-01-27T19:11:00.000-08:00

Pentru Nick, special

Salut, dar nu-mi răspunde, mă enervează să mi se răspundă la salut. Eu spun salut celalalt îmi spune tot salut sau re, ce-o fi re, sau noroc, de parcă ne-am fi întâlnit pe câmp cu coasa în spinare, ori la birt și ne clătinăm halbele. Hai noroc!
Ce mai faci? Sunt retoric… Nu-mi raspunde! Nu vreau să știu, te-am întrebat din politețe, nu vreau să știu ce mai faci, nu-mi mai asum riscul, un tip mi-a răspuns, odată, o frec, tu ce faci? Am lăsat-o așa, fără replică, nu cred că voia să știe ce fac, voia doar să joace șarade, poate încerca să mă intimideze, totuși, pantalonii tremurau pe el, iar el ținea o mână în buzunar și am șters-o din loc, m-am simțit umilit.

Da. Dar de ce?
Scuipă în sân, treci pe cealaltă parte a șoselei, sau fă-ți cruce cu limba. Sunt un tip absolut normal, Ken zice și mai zice că așa a fost să fie, nu toți pot să aibe noroc. Norocul fiind o substanță drămuită. Știi tu mana aceea cerească pe care o culegeau evreii în deșert? Am citit undeva că era o ciupercă, un fung, sau chiar un mucegai, chestiile astea sunt bogate în proteine. Iar întrebarea care urmeză e de-a dreptul idioată.

Un fel de ce mai spui, sau ce nu mai spui, dar nu-mi spune, pentru că e groaznic să nu ai nimic de spus și să te pomenești vorbind, turuind ca o moară stricată, vorba mamei. Și dacă pe femei le mai prinde pentru că ne-a intrat nouă în subconștient, pe bărbat nu, nici într-o mie de ani, oricum nu mai putem schimba istoria, oricum femeile nu mă mai pasionează. Pe mine oricum nici nu mă plac, Ken spune, nu știu ce am, ce nu am, ori ce ar trebui să am, dar știu că nu mă plac. Poate miros. Poate put. Poate am burta mare ceea ce e o prostie, pentru că nu o am. Se lovește cu mâna peste frunte Ken, îmi lipsește un copil în viață, sunt prea bătrân acum și nici nu am cui să i-l fac, femeile nu se culcă cu mine. Am eu ceva, într-o zi o să știu ce și va fi prea târziu, deja e târziu.

E patru jumate, nu plecăm acasă?
Dar nu-mi răspunde, era o întrebare neformulată în mintea mea, în subconștientul meu, m-am deprins să spun eu, meu, mea, mie, îmi, mi, mă și câte or mai fi, multe în orice caz, ceea ce înainte nu se întâmpla pentru că era altă educație. În comunism se spunea noi, nouă, vouă nu, voi nu. Apoi începea marmelada cu proletariatul, originile sănătoase, specimene din talpa țării, era bine să ai și ceva țigănesc în tine, mai plauzibil, că și noi am avut sclavii noștri, adică țăranii au fost șerbi, dar țiganii robi până i-a dezrobit Cuza, ori e o poveste.
La noi se numesc first nation, stii tu, aborigenii, Ken zice, sunt 5 la sută din populație dar dau 80 la sută din cazurile de HIV, eu te sfătuiesc să te feresti de ei, first nation nu se protejează, au apărut prezervativele ultra extra subțiri, habar nu ai că le ai, dar le ai, și ei tot nu se protejează, poți să le distribui gratuit, ceea ce se și întâmplă. Și, pe deasupra, femeile lor sunt urâte rău de tot, mai bine fuți o maimuță, mai bine o rață. Știu că e o deviație sexuală, dar sună ultra extra. Diversitate în unitate, cine a spus-o?

Cine a spus că roata se învârte? Se referea la fotbal, balonul (adică mingea) e rotundă, în sensul de efect și de schimbare a direcției, fiind rotundă poate prinde orice efect și orice direcție înafară de efectul balonului oval, moment în care discutăm de rugbi, sport de berbeci.
Rugbi da, Ken zice, pentru că fotbalul american se joacă tot cu mingea ovală, dar ce deosebire în eleganță. Dacă nu ești homesexual devii uitându-te la jucătorii ăia cu mulații lor pe cur cu tot, parcă ar fi balerini, n-am dreptate? Nu-i răspund, e o convenție pe care n-am stabilit-o eu, Ken e un tip scund dar un mecanic de prima mână, uite, îmi zice, eu îmi fac meseria cu ciocanul ăsta. Îmi arată un ciocan strașnic pe care eu nu reușesc să-l ridic, baros în toată regula. Cu ciocanul ăsta, dacă lovesc o piesă, piesa intră la loc și funcționează. Și nici nu mai iese că o sudez acolo. Îmi arată și palmele. Poți face focul în ele și îți poți prăji ouăle. Sunt cel mai vechi lucrător din companie, trebuie să-ți spun, nu mi-a rezistat nici un manager. Fluieră.

De unde vine ninsoarea?
De la Dumnezeu!
Ken, te rugasem să nu-mi răspunzi, nu mă interesează. Ninsoarea vine din troposferă, pământul e rotund și se rotește în jurul axei pe o orbită ce înconjoară soarele eliptic, a nins în shop? Nu, dar toate track-urile au intrat cu zapadă. Ne batem cu bulgări, ne prinde șeful și ne trimite acasă. Băga-l-aș în ma-sa pe șefu’, hai să-i facem o figură, nu venim nici mâine și nici poimâine. Eu cred că ar turba la propriu. Dacă aș avea bani n-aș mai veni deloc. Păi numai proștii ar veni și workoholic-ii. Eu știu cum aș schimba lumea dacă ar fi dupa mine.
Cum e berea?

Am intrat în primul birt irlandez, ”The Druids”, nu-mi spune că vreau să aflu singur. Ne îmbătăm ca porcii. Ascultă, Ken spune, am o poveste pentru tine, e povestea mea personală, e de roman, cască urechile că nu povestesc decât când sunt beat. Ken mai dă un rând, îmi povestește romanul vieții lui. My fucking life!
Dincolo de faptul că-și bagă degetul în gât și-și zgândără omulețul, e o poveste obișnuită, cu unele variații, e drept. Tristă, reală, dar nimic extraordinar, nu poți scrie asta într-un roman, pe cine mai intereasează dramele normale, obișnuite?

Iarnă în Edmonton (din nou)

2011-01-03T19:41:00.000-08:00

Bine că s-a terminat, odată, cu sărbătorile astea. Că-mi stătea mintea numai la ele. Cât o să mănânc eu de Crăciun, cât o să beau eu de revelion, cât o să mă destrăbălez eu cu Sulfina mea. Intru în normal. Serviciu, campus, condus mașina până fac bătături la cur, sfârșit de săptămână glorios. Lecturi dacă se poate, filme, navigat internetul. Televizor și ziare nu, că mă constipă. Documentare. Femei nu, că sunt într-o relație specială cu Sulfina. Alcoolul mai domol, mai un chat cu prietenii pe messenger. Dacă nu dorm când am eu chef și timp. De regulă dorm. Mă refer la prieteni. Asta se numește diferență de fus orar.

Citesc pe bloguri, îmi plac mai mult decât site-urile literare, par mai intime, mai sincere. Chiar și când nu sunt. Cea mai bună achiziție e George Geacăr (și asta pentru că nu se cantonează în poezie și nici nu se lălăie în articole cum o mai fac eu uneori (deseori)). Pe urmă îmi rămâne Delaskela, cu toate că lui Delaskela i s-a pus pata pe jurnal și a început să devină obsesie. Plus altele, știu eu care.

Plus că îmi pregătesc concediul european, mi-a intrat în cap că trebuie să văd Sagrada Familia și să particip la Euroconul de la Stockholm. Că trebuie să-mi țin ziua de naștere în România după 15 ani. Și să escaladez Turnul Efel cu Sulfina mea. Și multe altele. Să-mi văd prietenii din copilărie, să particip la o lansare de carte (prietenul meu Costel) și să-i vizitez pe Nichi și Venera la ei acasă, adică în Castellon de la Plana.

Mai am și alte planuri, dar toate depind de trecerea iernii. Ori iarna nu trece chiar atât de repede. Cel puțin nu la Edmonton.

Un an nou fericit, plin de planuri și împliniri tuturor celor ce se rătăcesc pe aici!

Despre vise

2010-12-17T19:40:00.000-08:00

în fiecare seară mă întorc în pat și încerc să adorm odată cu găinile
iată şi-un vers memorat în tinereţe: găinile ţi s-au culcat tu suflete pustiu nu ştiu dacă e din Coşbuc, îmi plăcea Coşbuc dar m-au convins alţii că Bacovia e mai bun, mai bun și decât Minulescu, neargumentat
uneori visez în loc să dorm şi nu-mi amintesc alteori
doar dacă zbor
e cel mai frumos vis al meu
pe urmă m-a lovit Topârceanu din senin

mi-am perfecţionat mult zborul de-alungul viselor (visurilor)
alteori visez cu femei şi mă scol obosit, mi-arăta sexul lor în timp ce dorm şi toată odihna din noapta aia se duce de râpă
mai bun e zborul de zece ori
că plutesc
simt vâjâieli pe la urechi şi sunt mai aproape de cer

în vis, femeile mereu îşi cer drepturile lor egale
mă stresează la culme, au păr iar unele nu au păr mă pune să le ating să bag mâna şi pe urmă miaună iar soţia mea e mereu prin preajmă că nici în vis nu-mi pot face de cap
dar n-am visat că sunt bogat
niciodată
alteori visele se mai şi împlinesc

azi am blocat ceasul
şi n-a mai sunat a doua oară cum face deobicei în ultima vreme visez numai păsărici de femei
ce-am făcut am făcut
am mai tras un nap aşteptând să sune ceasul a doua oară
s-a făcut o jumate de oră nici gând doar îl blocasem
am întârziat iar şeful m-a înjurat de mamă, a zis fuck off!

alteori mă supăr şi eu
dar nu pe vise
mai degrabă pe altceva fără valoare, să nu-mi pară rău, poate pe părintele Usca pentru că m-a blestemat şi i-am citit toate cărţile
nu-i bine să-ţi pară rău că te intoxici iar şeful meu e întoxicat
deja
spune glume tâmpite şi o bârfeşte pe nevastă-sa
că nu vrea să mai stea capră şi aşa mai departe nu vreau să ştiu m-apucă groaza
o să-l recitesc pe Ion Barbu şi-aşa nu l-am înţeles niciodată, avea o minte cam contorsionată, mai tare e Alecsandri cu pastelurile lui nu mai zic de Bolintineanu
nu mai zic de nimeni acum la modă sunt poeții contemporani și ruşii

gata
mă duc la biserică, e duminică, ce Dumnezeu, am spus numai porcării
Doamne iartă!
o să mă spovedesc şi o să întreb dacă sunt vinovat pentru tot ce fac sau mi se întâmplă în vis, azi noapte am avut parte numai de cadavre unul mai împuţit ca altul
am uitat în ce context am băut o vodcă înainte de culcare şi am amestecat lucrurile
zburam şi sub braţ ţineam un dos de femeie o să fac mătănii
închinări, înclinări, îngenunchieri şi o să mă arunc şi cu capul în zid
cu capul ăsta al meu doldora de vise

Bull shit

2010-12-07T19:08:00.001-08:00

Pe șeful meu îl cheamă James. James Reume. Skinhead. Unii plătesc
saci de bani să-și planteze câteva fire de păr, iar James al meu se bărbierește pe cap.
O dată sau de două ori pe săptămână.
Dar nu poartă cercei. Nu poartă tatuaje.
Din când în când mă întreabă: nu-i așa că sunt un șef bun?
Cel mai bun din câți am avut sau am pomenit.
There you go, zice el, my friend. Pe urmă mă întreabă formula alcoolului etilic sau ce se întâmplă dacă bei oțet de mere. Bănuiesc că se omoară după oțetul de mere.

Tu ce-ai studiat?
Universitatea de criminalistică, nu mi-a plăcut, dar asa au vrut ai mei, părinții, am abandonat-o în ultimul an, da-o dracului! (fuking University!) Eu voiam să mă fac tâmplar.
Am abandonat-o în ultimul an și m-am însurat. După trei ani am divorțat, acum plătesc pensie alimentară. Acum am altă nevastă, de vreo doi ani. Acum, nevasta îmi mănancă zilele.
Nu știu ce mi-a trebuit să mă însor și a doua oară.
She’s a bitch. A fuking bitch!

Pe șeful meu îl cheamă James și lucrează 70 de ore pe săptămână (minim). Are rate, îmi zice. Cine n-are. Îi trebuie altă mașină. Cui nu-i trebuie. Și așa mai departe
Asta, a doua nevastă, e mai mare ca mine cu nouă ani. Nu mai face copii. Adio. A trecut de 40.
N-o să am niciodată copii!
Noroc că nu suntem la birt, ar începe sa plângă.
Stai să o sun. Stau. Nu-i acasă. Unde mă-sa-n cur poate fi?
Mă trișeaza toată ziua, umblă în limbă după un chelner păros, toată ziua e la el la restaurant.
Îmi cheltuie toți banii.
Ea nu lucreaza?
Nu, de unde, că-și fute, pardon, își prăpădește manichiura.

James e bine clădit. După 12 ore de muncă plus jumtatete de oră lunch, dă și pe la sala de gimnastică. Ridică fiare. Face douăzeci de bazine. Aleargă pe loc. Saună.
În drum spre casă adoarme la volan.
No matter what, zice. No matter what I’m doing. Pot să dau radioul la maxim sau să cânt eu până-mi sparg corzile vocale. Tot adorm.
Într-o zi o să intru într-un copac. Sau în altă mașină. Poate pe contrasens. Măcar să nu fie camion, că aștia te fac plăcintă.
Băi, zice, poți să lași geamurile jos în plină iarnă, până îți îngheață curul și ți se lipește de scaun. De ți se urcă coaiele la buric, tot adormi.
Băi, zice, indiferent ce-ai face. Adorm cu țurțurii sub nas. Vezi-ți de treabă. Pentru două, trei secunde, mi se rupe filmul. Mă trezesc speriat și asta mă mai ține o vreme treaz.

Ce mai vrea și nevastă-mea?
Adorm descuind ușa. Cad în nas, nici nu ajung până la pat.
Ea mă freacă, mă umple de bale, eu adorm ca picat din lună. Vrea ciomagul. Ce să facă ea cu ciomagul meu bleg?
Într-o dimineață m-am trezit cu un dildo înfipt în cur, am răcnit de durere, am rămas acasa trei zile, am câștigat un căcat de bani săptămâna aia (fuking shit!)
Am vrut să chem poliția. M-a amenințat că o sa declare că am încercat să o violez. Știi cum e. N-ai voie să-ți violezi femeia. Și te pomenești că te umflă pe tine, cu tot cu dildo-ul din cur, femeia are întotdeauna dreptate.
Nevasta-mea are atâta dreptate, de-mi vine să-i trag un glonț în cap. Adică în gură.
Păi de ce ți-a băgat chestia aia în cur? mă nedumeresc. De tâmpită ce e, o pocniseră fanteziile sexuale. Cică să-mi stimuleze prostata.

Mai bine spune-mi formula benzinei. Sau mai bine a Viagrei.
Într-o zi, am luat un pumn de Viagra și tot am adormit. Eu mă dezbrăcasem, ea ma aștepta în pat, goală, eu am sărit pe ea, pe urmă mi s-a rupt filmul.
O să divorțez. O să plătesc două pensii alimentare. Dar nu mă mai însor. Când îmi vine trag o laba și gata. Beat it up!
E și vina ta. Sau numai a ta. Lucrezi prea mult și o neglijezi. Femeia nu poate fi neglijată.
Să lucreze și ea, să vezi cum își pierde cheful de futaiuri. Am datorii, mi-arată degetele de la ambele mâini, nu-nțelegi?
Ba da, înțeleg, ești cel mai bun șef al meu.
There you go, my friend.
Dă-mi ceva de lucru, șefule.
Dă-l dracu de lucru, stai cu mine să mai vorbim.
Mai vorbim.

James e un tip calm. Nu se enervează decât când povestește de nevastă-sa. Plin de glume, isteț.
Ți-am povestit faza cu Ben Johnson?
Nu
Mi-a povestit-o de vreo zece ori.
Fii atent, aveam 17 ani și prietena mea vreo 19. Dar niciodată nu experimentasem împreună un blowjob.

Și mă tot rugam de ea.
Și într-o zi s-a hotarat ea așa, pe neașteptate, să-mi ofere un blowjob.
Mă uitam la televizor, la olimpiadă. Era finala la 100 m. Ben Johnson, îți dai seama…
Și când sugea mai de zor, eu sar în picioare, ea cade pe spate, și strig.
Come on, Ben!
După vreo trei ani o întâlnesc într-o discotecă, povestim una alta, îmi zice că are un boyfriend, tocmai pe DJ-ul din seara aceea.

Deodată, DJ-ul face un anunț. Zice, atențiune, în seara asta îl avem pe cel mai mare fun al lui Ben Johnson printre noi. Fuking bitch! Mă turnase la prietenul ei…

Tu n-ai avut experiențe de astea?
Nu, în România blowjob-ul era considerat o deviație sexuală, pe vremea tinereții mele. Nu existau lesbiene și nici homosexuali. Și nici hermafrodiți. Cu toate că o bănuiam pe vânzătoarea de pâine.
Cum dracu să nu existe?
Nu, în comunism nu exista așa ceva. Nu existau nici măcar anticoncepționale, doar bebeluși.
Nu mă înnebuni (give me a faking break!)
Și dacă te masturbai, nu spuneai la nimeni, nu ca aici, aici toata lumea se laudă, iar masturbatorii au marșurile lor triumfale. Și dau interviuri la televizor.
Te arătau cu degetul și erai terminat. Pe viață.
Shit!
Pornografia era interzisă sub orice formă. Primul film porno pe care l-am văzut, conspirativ, la cineva acasa, pe o casetă introdusă clandestin în țară, m-a traumatizat.
N-am mai vorbit cu soția vreo două zile, că ne era rușine de ce văzusem.
Felații, cunilisme, sex anal, chestii de-astea.
Shit! Nu-mi vine să cred.
Jucării sexuale nici pomeneală, nici nu mi-am imaginat că ar putea exista așa ceva.
Shit, man! Eu nu cred că aș putea să trăiesc în țara ta.
Acum s-a schimbat. Acum e mai ceva ca aici. Curvele stau pe troture, pe șosele, pe centuri, peste tot. Ultra ieftine.
Poate că, totuși, aș putea să trăiesc în țara ta. De ce nu te întorci înapoi dacă sunt așa ieftine curvele?
Pentru că nu găsesc un șef ca tine, James. Nu poți trăi numai din curve, mai trebuie să și muncești.
There you go, my friend.

James e șeful meu. Muncește pe rupte, are datorii. Câștigă de două ori cât mine și are de trei ori mai multe datorii.
Fuking bull-shit!

1 Decembrie 2010

2010-11-30T19:19:00.000-08:00

Dragă România,

te felicit de ziua ta! Din toată inima. Dar fără guvern și fără deputați și fără senatori. Pentru că ești țara mea. Fără prefecturi, primării și fără consilieri. Fără hoți, fără uneltitori și vânzători de țară, fără șmecheri , fără ciumegi, fără hahalere și ticăloși, fără hrăpăreți și era să scriu și fără manele.Te felicit numai pe tine și pe cei care te iubesc cu adevărat.

Despre vreme

2010-11-22T20:19:00.000-08:00

cand am ajuns la minus 10C, acum două săptămâni, toată lumea s-a plâns că e frig. Minus zece e frig numai dacă vii dinspre zero grade, dacă vii dinspre minus 32C (azi), minus 40C cu factorul vânt, la minus zece ți se pare că se îndreaptă vremea.
Săptămâna asta sper să se îndrepte vremea

Povestea cu mexicanii

2010-11-20T18:50:00.000-08:00

Pe Paul nu l-am placut de la început, deşi ieşeam împreună în pauză, la fumat, dormea cu ţigara în gură, din când în când deschidea un ochi, privea pierdut în jur, bă, cât e ceasul? întreba şi adormea la loc.
Adormea la mașina de freză, în timp ce lucra. E drogat, se agitau ceilalţi, într-o zi o să-şi taie degetele, poate nasul cu care stătea turtit în cutia de viteze
Am început noul serviciu în aceeaşi zi cu Mike Stratiev şi șeful ne-a pus să lucrăm împreună. Eşti rus, l-am întrebat? Da, de unde ştii? Ai moacă de rus. Puteam fi şi neamţ, doar sunt blond cu ochi albaştri. Puteai, dar ai moacă de rus. Nu sunt rus, sunt belorus.
Mike bea numai vodcă, venea la muncă parfumat, trebuia să ai nas să-l miroşi, vodca miroase subtil, iar Mike avea un zâmbet din colţul gurii când era băut, mesteca gumă iar ochii nu-i sticleau, era vesel, desigur. În pauză ieşea şi el afară, cu ceilalţi, mai schimbam o vorbă. Mă aşezam mereu în dreapta lui, cu urechea stângă nu auzea din naştere, dar nu se plângea, nici idee n-avea cum e să auzi cu două urechi, sau ce e cu efectul stereo.
Paul iar a adormit. O să-şi ardă mustaţa.
Tresare prin somn, vrea careva un joint? 5 dollari! Ori vreţi să vă povestesc cum am intrat la zdup? Era să o împuşc pe nevastă-mea. Pe prima…
Mike, pe tine de ce te aşteaptă taică-tău cu maşina? Pentru că n-am nici un autobuz la 5 dimineaţa. De ce nu conduci? N-am permis. Cum dracu n-ai permis la 50 de ani?
Mi l-au ridicat, nu mi-am plătit pensia alimentară. Şi tu eşti divorţat? Da. Şi eu şi fiu-meu şi fiica-mea Taică-tău câţi ani are? 82. Cred. El n-a fost divorţat niciodată.
Ridicăm o linie de sudură automată pentru General Motors. Sau, mă rog, pentru un intermediar. Tot trenul unei camionete. Nu mai lucrasem ca machine builder, nici nu bănuisem că exista meseria asta în nomenclator. .
Băi, nu mai trageţi ca orbeţii, ăştia or să vrea să muncim toţi la fel, ce dracu, v-aţi tâmpit la cap? Nu vedeţi că nu ne plătesc sărbătorile legale? Ne sclavagesc ăştia. Vezi-ţi de treaba ta, Paul. Ba sunteţi tâmpiţi la cap! Hai să vă spun cum a fost cu nevastă-mea. M-a sunat unul la ateleier, unde lucram, atunci lucram pentru Bekell & Sons, vezi că a intrat un mascul la tine în casă, m-a avertizat. Îl pusesem să o spioneze pe nevastă-mea. Îi dădeam câte-un pot de iarbă pe zi. M-am albit la faţă, tremuram rău de tot, nici nu l-am mai anunţat pe leader. Ţineam în yard, îngropat, un pistol. L-am încărcat, am intrat cu el în dormitor. Un tip o călărea pe nevastă-mea din greu. Îi pusese picioarele-n cap şi i-o tragea ca un apucat. Când m-au văzut intrând cu pistolul în mână, s-au căcat pe ei. Eu turbasem. Fuck, fuck, fuck, vă omor. Rămâneţi unul peste altul că n-am chef să consum mai multe gloanţe. Tipul s-a pus pe milogeală, un sfrijit, că n-o iubeşte pe nevastă-mea, că i s-a întâmplat cum li se mai întâmplă bărbaţilor, de parcă pe mine mă intresa ce scuze îşi găsise el să-mi reguleze mie nevasta. Că nu ştia că e măritată, i-am dat câteva pistoale în cap, l-am desfigurat, am pocnit-o şi pe nevastă-mea până i-a sărit şi ei sângele, au pătat toată lenjeria.. Na, m-am calmat când am văzut cât sânge se adunase. M-am gândit, de ce dracu să fac eu puşcărie pentru ăştia doi că se fut? Şi m-am cărat. N-am mers nici două străzi, uitasem să îngrop pistolul la loc, în yard, şi m-am trezit înconjurat de poliţie. Nici prin cap nu mi-a trecut că poate fi atâta poliţie în Windsor. Cu puşcoaiele pe mine, să mă facă chiseliţă. Nu aveam permis pentru armă, mi-au adăugat şi asta la tentativa de omor, am pledat vinovat, am luat doi ani, am ieşit pe probation dupa nouă luni.
Mike n-a mai apărut la lucru o săptămână, a sunat sick. Pe urmă a venit trei zile şi a sunat din nou, viroză stomacală. Mi-a spus mie în secret că a tras un chef cu vodcă de o saptamână, două zile a avut nevoie să-şi revină, dar nu se simte încă bine, ar trebui să se mai dreagă. Cu Smirnov
L-au dat afară. Mi-a părut rău după el.
Deci aşa, Paul, între timp începusem să ne înţelegem, ai făcut închisoare… Da, parcă numai o dată? De câte ori? Am mai făcut la 17 ani, am jefuit o benzinărie cu un amic. Din cauza lui m-au închis, că m-a turnat, pe mine nu m-au prins, l-au prins numai pe el, eu am tăiat-o peste nişte garduri, nu i-au ţinut balamalele pe poliţai să mă fugărească, dar amicul ăsta al meu s-a pus jos, s-a muiat tot, a făcut şi epilepsie. Am ascuns cuţitul, n-am recunoscut nimic, dar tot căcatul ăla a fost, ca m-a pârât amicul şi am făcut un an şi ceva, fiind la prima abatere, minor, ştii tu... Nu eram nicidecum la prima, la prima de care ştiajudecătorul, da. Când am iesit afară, l-am pescuit pe domnul amic al meu într-un McDoald şi i-am dat cu capul de pereţi, şobolanul dracului. Era cu o curvă după el, n-am băgat-o în seamă, tipa mi-a aruncat cu ceva în cap şi mi-a rupt nasul. Se vede, nu? Se mai vede şi acum. Am snopit-o şi pe aia in bătaie.
Cum e la închisoare?
Buena Vista Social Club, aia e muzică, un electrician vorbind cu alt electrician. Au luat şi Grammy Award. Pentru Jazz. Rap-ul mă înnebuneşte, e plin de politică şi de negrii. Şi cubanezii de la Buena Vista, nu sunt tot negrii? Ba da, dar cântă în spaniolă.
Cum dracu să fie, maximă securitate, nasol de tot. Dacă vrei, în 2 minute îţi pot scrie pe o fiţuică toate închisorile din Ontario. Să ţi le scriu? Nu. Păcat, le ştiu pe toate.
Vrei să-ţi povestesc cum a fost în Mexic? Sau mai bine în Florida…
Dupa ieşirea din inchisoare, Paul s-a recăsătorit, a mai facut doi copii cu a doua nevastă.
Îmi mănâncă minţile, fiu-meu, un golan, la 13 ani numai de prostii se ţine. Uneori mai sare şi la Susana, la nevastă-mea, îmi vine să-l schilodesc.
Într-o lună jumate ne-au mai venit doi colegi, unul Jhony şi unul Shaun. Shaun era jamaican, Jhony dracu ştie ce era, un tip durduliu, nu putea să se aplece. Şeful l-a pus sa numere şuruburi şi piuliţe, după două zile şi-a dat demisia, s-a plâns că e prea intensă munca fizică. M-am aplecat cred că de-o sută de ori dupa porcăriile alea de şaibe şi ce-or mai fi. Am slăbit vreo cinci pounds. Ne-a arătat limba. Nu e vânătă?
Zice Paul: fiica-mea din prima căsătorie, pe unde mă prinde îmi cere bani. Să-i dea mă-sa!
Cum a fost în Florida? Am muncit la câmp, în agricultură. Şi ce făceai? Păi mai ştiu eu ce făceam, ne strângeam toţi albii şi povesteam, pe noi ne plăteau cu 10 dollari pe oră, iar pe negrii cu unu. Ăştia se munceau rău pe căldura aia de le fierbea apa în creieri, dracu ştie ce lucrau, noi stăteam la umbră. Doar când apărea fermierul începeam să ne mişcăm ca nişte găini bete. Am rezistat o săptămână, pe urmâă m-am plictisit. Ochisem un Convenience Store, la vreo 20 de mile mai încolo, bun de prădat, îl ţinea o babă, dar n-a ieşit nimic, nu mi-am găsit un ortac, toţi spuneau că store-ul are încasări sub 100 de dollari pe zi, păi atâta făceam şi noi, stând la umbră, fără nici un risc. Crede-mă, nu vrei să faci închisoare la americani. Şi nici la mexicani. La mexicani e o nebunie. A, eram la cules de portocale.
În pauza de masă Paul doarme citind ziarul. Rubrica sportivă. Despre hochei. Să nu se atingă careva de pagina lui sportivă, nici nu se atinge nimeni, îi curg scuipaţii pe foaia de ziar. Pe mine mă interesează rubrica cu oferte de servicii, Bud citeşte can-can-urile, un ziar ne ajunge la toată echipa. Lui Shaun iî rămân anunţurile mortuare, el fiind ultimul venit.
Între pauze, Paul ne povesteşte cum şi-a pierdut casa. Am vândut-o, n-am pierdut-o, banii i-am dat la avocaţi. La Ducharme, cel mai bun din oraş. Ataţia bani? Păi da, m-au prins cu heroină la frontieră, dacă nu dădeam banii, îmi putrezeau oasele “înăuntru”, cu istoria mea…păi ce făceai cu heroina? Ei dracu, ce făceam, era business. Taică-meu cu gaşca lui în State, eu cu gaşca mea în Canada. El făcea rost de marfă, eu o distribuiam, îmi ieşea cam 20 000 pe transport, depinde de transport. Anul ăla am făcut vreo 80 de mii. Dar nu mi-au ajuns să scap, am vândut şi casa. Am ipotecat-o adică. Dă-o dracului de casă. Am scăpat numai cu arestul. Păi cum v-au prins? Păi nu ne-au prins, ne-a turnat o curvă. Venise după rahatul ei de doză, noi eram ocupaţi să ascundem pungile sub rezervor, unde făcusem un compartiment special, conduceam un Grand Marqui şi unul Joe, i-a tras curvei un picior în cur să ne lase în pace. Să vina mai târziu. O putoare. Ocupam o casă părăsită din down town, Detroit. Ne-a turnat la poliţia de frontieră. Când am ajuns la pod, toate Grand Marqui-urile erau trase pe dreapta. În 10 minute ne-au dibuit ascunzătoarea, adio afacere. În transportul ăla investisem numai eu 25 de miare, taică-meu vreo 60, plus ceilalţi. Bine, v-au prins, dar cu tipa ce s-a întamplat? Nu ştiu, nici nu vreau să ştiu. Am citit în ziare, după o săptămână, că au găsit-o moartă într-un lift. Supra doză. Dar nu mă întreba, nu vreau să ştiu. Bine, nu te întreb.
Lucram în tura de noapte. De la 5 la 5, program de exterminare. La un moment dat, 7 zile din 7.
Băi, eu îi bag pe ăştia în pizda mă-sii cu programul lor. O să ajung să plătesc pe cineva să se ocupe de nevasta-mea. Că o mănâncă. Paul născocea tot felul de scuze şi mai lipsea câte-o zi. Uneori două. Chiar şi trei când i se punea pe chelie. Şi tot se alegea o grămadă de ore.
Şefu, m-a lăsat maşina în mijlocul autostrăzii. Şefu, m-a lovit o tolomacă, a trebuit să chem poliţia, declaraţii, poveşti.
Şefu, mi-a dispărut copilul de acasă, trebuie să-l caut. Şeful, am făcut gripă, vrei să vin la lucru să vi-o dau şi vouă? Şefu, am făcut atac de cerebel…De cee? De cerebral. Sau de cord, înțelegi. Nu înțeleg. Şi câte zile lipseşti? Să văd ce zice doctorul.
După trei zile, Paul s-a întors la lucru, destul de vesel, bine v-am găsit, chinejilor, râzând cu gura mare, iar am fentat trei zile.
Paul fenteaza cu orele, nevastă-sa fentează cu maşinile. În ultimii trei ani a facut praf 4 autoturisme. Gioarse la mâna doua, totuşi… Săptămâna trecută a intrat într-o benzinarie, a uitat care e pedala de frână, sorry guys, a căzut toata vitrina. Paul era să înnebunească. Acum vine la lucru cu bicicleta. Drogata dracului, îmi fură toate joint-urile, oriunde le-aş ascunde. Ia şi crack, nu ştiu de unde, că eu nu-mi permit, e o scumpete. Dacă se fute pentru droguri o omor. O omor oricum dacă o prind cu altul
Să vă spun cum a fost în Texas, acolo toţi poartă arme de foc, dacă nu ai, te arestează pe stradă. Mai dă-o dracului, măi Paul, tu crezi că noi chiar nu citim, nu ştim ce se întâmplă în lume. Habar n-aveţi, sunteti nişte fraieri. De unde să știți?
Cei mai idioţi oameni de pe planetă sunt americanii, luaţi ca număr. Mai ales texanii. Dar şi procentual. Uitaţi-va la cretinul ăla de Bush şi pe urmă vorbim. O masă de dobitoci, li se pare că america e o planetă la periferia căreia trăiesc mexicanii cu sombrero, iar la polul opus tribul canadian.
Atunci ce caută în Irak?
Irak? A, aia e Apollo 11, americanii pun piciorul pe lună. Râde Paul. Am bătut america de la un ocean la altul, nu vă luaţi după filme. Dupa ziare. Dupa radio sau televizor. Mergeţi şi vedeţi cu ochii voştri. Sunt o naţie de retardaţi. Mai bine vă spun cum a fost în Texas.
Paul nu mai are dinţi pe falca de sus. La 40 de ani poartă proteză. Cineva a anunţat poliţia că am droguri în casă, de aia. Au sunat la uşa. Dacă pot să le dau drumul să mă întrebe de copilul unui vecin, era civil, oricum n-a zis că e de la poliţie, dar prin geam i-am văzut pe încă doi. Miroseau de la o poştă. Nespălaţi. Ia copilul şi fugi, i-am strigat Susanei, fugi în pizda mă-tii, am apucat să iau bâta de baseball din spatele frigiderului, uşa a pocnit, i-am tras ăluia o bâta în figură. I-am rupt nasul, gura. Pe urmă l-am muşcat de beregată. Ăilalţi doi au sărit pe mine, m-au lovit ca nişte turbaţi, mi-au scos toţi dinţii, pe Suzana au luat-o de păr, o târau prin living room, cu copilul în braţe.
N-au găsit nimic, nici nu aveau cum că eram curat în momentul ăla. Aşa s-a nimerit. Mi-au dat drumul a doua zi. Poliţaiul pe care l-am muşcat m-a chemat la spital să-mi ia un test de sânge, dacă nu cumva sunt infectat cu HIV. Zău? Și mie cine-mi plăteşte uşa? Dar dinţii? Daca am HIV, murim amândoi, mother fucker!
Paul adoarme enervat. Am avut job de 30 de bacşi pe oră. I-am dat cu piciorul, am intrat în business cu droguri şi am rămas fără casă. Fiu-meu nu m-ascultă, fiica-mea e încă prea mică şi mă urăşte, copiii din prima căsătorie mă vânează să-mi ceară bani, nevastă-mea se droghează fără mine, când sunt la lucru. A, v-am spus cum am locuit în trei? Am pescuit-o pe una la birt. Suzi zice, cheam-o la noi s-o facem la grămadă. Şi am chemat-o. Nu se poate descrie, trebuie s-o experimentaţi pe pielea voastră. O lună am dus-o ca unul de ăla ce ţinea haremuri. De ce numai o lună? Pentru că i-a dat Suzi papucii. Nu tocmai ea a fost cu ideea? Ba tocmai ea, dar pe urmă curva îi propune nevesti-mi să-mi facă vânt, să rămână numai ele două. Să-şi dea limbi una la alta. Căţeaua.
Şefu, nu ştiu ce dracu am mâncat că-mi umplu nădragii la fiecare doi paşi, vrei să vin la lucru să împut tot atelierul?
Acum două săptămâni am început două linii noi. Au mai angajat câţiva oameni pentru schimbul de noapte. Pe Rudy, Brian şi Randy. Pe Rudy l-au mătrășit într-o săptămână, că nu-l găsea şeful niciodată. Se ascundea pe după roboţi şi trăgea câte-un nap. Era cel mai negru negru pe care l-am văzut vreodată. În locul lui l-au adus pe Gerard. Gerard s-a născut în Marsilia. Eşti francez? Nu. Dar ce eşti? Provensan. Am râs toţi, dar niciunul nu ne-am prins de glumă, am râs pentru că a râs Gerard primul. Iar Randy ştia româneşte, lucrase pentru Victorov, la capsule din gelatină. Acolo toţi vorbeau româneşte, pocestea Randy, chiar şi canadienii ori pakistanezii, a trebuit să învăţ. Futuţi maică-ta mă-tii! Ei? Băi, pulio! Ei? Căcate-aş pe mine! Borcule! Iar pe Brian mi l-au dat mie să-l instruiesc. Alţii n-au găsit. Câţi ani ai, Brian? 42. Dă-mi şi mie cheia de 36. Îmi întinde ciocanul de cauciuc. Brian avea calculele lui. Pentru şuruburi primeam un tarod, pentru un cleşte mi se oferea ruleta.
Şefule, ăsta-i cretin.
Ce-ai lucrat, Brian, până acum? Să mă gândesc. Vreo 15 ani genitor, vreo trei am făcut gogoşi, în ultima vreme am tras la presă. Bang, bang. Mi-a spart timpanele. De ce mergi şchiop? Am patru tije de metal în picior. Mi-l arată, vezi, ăsta e ceva mai gros decât ăstalalt. Ceva-ul ăla e dublu. Când obosesc, îmi amorţeşte şi nu-l mai simt. Cad şi-mi rup gâtul.
Paul a aţipit în ultima pauză şi s-a răsturnat cu tot cu scaun. În cădere şi-a înghiţit mucul de ţigară. S-a enervat rău şi s-a cărat acasă. Dar mâine vii la lucru, nu? Vin, că vreau să vă povestesc cum e treaba cu mexicanii.

A doua zi, sună Paul: şefu, nu-mi găsesc dantura, cred că s-a răzbunat fiu-meu pe mine că i-am rupt crosa de hochei. Vino fără! Cum să vin fără dantură, te-ai ţăcănit la cap? Scuze, şefu, fără dantură mă ia gura pe dinainte. Cumpără-i altă crosă lui fiu-tu şi vino la lucru, dar conversația s-a întrerupt brusc. Şeful a cerut robotului să-i dea ultimul număr care l-a sunat. Era Studio 4 de pe Walker Road, un bar de streaptease. Futu-l in cur pe Paul. Fucking liar. M-a sunat de la birt. De ce nu-l dai afară, şefu’? întreaba Arturo, sudorul. Du-te şi sudează-ţi creierii, cum să-l dau afară, cine ne mai frezează piesele? Şi mai e şi povestea cu mexicanii…
Paul a sunat a doua zi: şefu, îmi bag pula în ea de viaţa, mi-a murit câinele, era parte din familie. De data asta e pe bune

.

Noua zi

2010-11-06T21:06:00.001-07:00

Mă trezesc cu ciomagul în mână
Adică lângă ureche
Devreme mă trezesc
Odată cu zorile
Mă trezesc.

Bună dimineața zori!
Scrutez orizontul și nu văd nimic
Nimic nimic.
O ramură de măceș mi-a intrat într-un ochi
Nimic nimic

În stângul
Nimic
Sau în dreptul
Nimic
Iar o mână mi s-a prins între pulpanele femeii
Nimic nimic!

Să vină vânatul! răcnesc
Mă speriu de propriul meu răcnet
Nu-mi găsesc nici arcul, nici săgețile, nici lancea
Nici pielea
De urs.

Jerpelita mea piele de urs
Un trofeu din tinerețe
Tinerețe, o,
Tinerețe.

Nu-mi găsesc nici câinele
Nu-mi mai găsesc nici ciomagul
Pornesc la vânătoare desculț
Prin scaieții țepoți si uscați.

La nici două aruncături de piatră sunt prins de o șleahtă de canibali
Desigur
Sunt făcut.
Prizonier.
Au să mă mănânce.
Imi trece.
Prin țest.

Cum au făcut și cu bunicul meu pe care-l chema Tunetul Nopții că se pârțâia tare
Cum au făcut și cu bunica mea pe care o chema Furia Noptii că se pârțâia la fel de tare
Cum au făcut și cu primele mele două neveste care mereu îmi imputau că nu semăn cu bunicii
Ca nu mă pot pârțâi
Și prin asta că nu-mi câștigam prestanța
De parcă te poți hrăni cu prestanță
Sau cu pârțuri...

Le spun (canibalilor):
Omorâți-mă, mai întâi
Sălbaticilor!
Barbarilor!
Neandertalilor!
Hunilor!
Pui de cățele!

Mă gândesc la gurile pe care le-am lăsat flămânde în peșteră
Nici nu știu câte sunt
Ori câți copii am
10 cu Șleampăta
2 cu Păr Bogat
11 cu Pocnitoarea...
4 cu Țâțoasa...
7 cu Durdulia...
5 cu Țâțoasa...
Hai că m-am încurcat.

Vor trebui să-și vâneze singuri de-acum
S-o văd și pe asta
Praful se va alege de clanul meu
Praful și pulberea stelară
Arșice...

Și uite-așa
Sunt legat, vai de mine, fedeleș
Și de mine
De un țăruș noduros
Bine că nu s-au gândit să mi-l înfigă prin pârțâitoare!?

Se face și focul
Și ce foc
Se pregătesc și tobele
Și ce mai tobe
Este invocat zeul protector al tribului
Ce mai trib
De emoție mă piș pe mine și mi se udă pielea de urs.

*

Nu mai e nimic de spus
Pardon
Ma apucă tocmai acum.
Unde-mi sunt cucoanele să m-audă?
Nu mai e nimic de adăugit...adăugat.

Se va întuneca foarte curând
Și
Pentru cei norocosi va urma o
nouă zi
Nouă zi

The bears are back

2010-10-26T18:15:00.000-07:00

Anunț lipit deasupra ușii din dormitor.

Pe timpul șederii la vila Surmont (adică barăcile Surmont n.t.) trebuie să știi că ești în zona de circulație a urșilor.
Fii figilent, acomodează-te cu natura înconjurătoare și cască bine ochii.
Dacă vezi un urs, anunță imediat la birou.
Nu te apropia niciodată de urs.
Niciodată, dar niciodată, nu da de mâncare unui urs.
Nu fugi, pentru că provoci ursul să te atace.
Fă-i ursului cu mâna, vorbește-i pe o voce cât se poate de calmă (dacă ridici tonul se supără ursul) și deplasează-te cu spatele pe nesimțite.
Nu arunca mâncare la container sau pe jos și nu lua de la cantină alimente în dormitor.

Avem și un plan de evacuare lipit pe ușa de la dulap. În caz de incendiu sau dacă te atacă ursul. Zice cam așa. Dacă auzi alarma fugi afară. Zice că pe exit. Și cu litere mai micuțe: și fereastra poate fi considerată exit. Deci dacă vine ursul la fereastră o ștergi pe ușă și dacă vine la ușă o ștergi pe fereastră. Dar dacă vine și la ușa și la fereastră? Eu cred că atunci ai încurcat-o

Gripă de sezon

2010-10-24T15:08:00.001-07:00

M-am îmbolnăvit, acum am gripă de sezon. Stau cuminte în pat. Tușesc (nu prea), dar îmi curg nasul și ochii ca fluviul Iangtze. Sulfina zice că mi s-a mărit nasul de cât l-am suflat și am umplut toate șervețelele din casă. Că pare un cartof de Yukon și arăt mai sexos decât normal.
- Atunci, când nu mi-e nasul umflat cum arăt?
Dar nu mi-a răspuns.
Atunci, săptămâna trecută, am fost la un botez, înainte să iau gripa. Un botez fastuos, într-o sală decorată cu baloane, poate fac rost și de niște imagini video, umplute cu heliu, a venit să ne cânte Cătălin Arabu tocmai de la Toronto. Să ne îndestuleze cu manele, dacă le duceam cumva dorul. Eu nu le duceam, dar alții da. Desigur, au fost și piese originale, doar că Arabu a uitat să menționeze, turcesti (Gülsen - of of ) sau arabe (Fadel Shaker - Ya Gayeb) traduse aproximativ. Ba am avut și dansuri din buric interpretate de două performere locale care au reușit să smulgă fișicuri de bancnote din partea masculilor.
- Știi ce prostie am făcut eu? (mărturisire din partea unui participant la botez de prin parțile Careiului), am băgat la chiloții ei de dansatoare o hârtie de 50 în loc de 20, dar acum prea târziu îmi aduc aminte.
Dansatoarele au fost destul de durdulii, se pare că moda scoabelor începe să treacă, una blondă și una neagră, ca în cărțile cu povești, iar copilașul care a fost botezat părea speriat de moarte, mai ales când era ridicat deaspra capetelor celorlalți și părea că domină sala într-un echilibru precar pe palma câte unui chefliu.
Să trăiască Nicolas Mario Todea!
Atunci „la mulți ani!” a fost cântat pe ritm de manea. Totuși, n-a dansat nimeni, ci l-au aplaudat pe ăl mic care iar s-a speriat dacă a fost ridicat prin aer ca o tiriplișcă
Atunci Sulfina a scanat tot ce s-a putut, soțul căreia a pus mână pe bucile nevestei cui, din greșeală, în mijlocul vreunui dans, ori cu intenție dacă bucile păreau prea obraznice. Unele chiar păreau. Eu n-am observat că vorbeam cu unii și cu alții. Însă pot să spun că majoritatea rochiilor și fustelor erau mult deasupra de genunchi (așa se poartă), iar dacă te uitai bine la fustele cu pricina, dunga de la chiloți era imposibil de văzut. E rușine să ți se vadă dunga de la chiloți, sau să se simtă la pipăit. Te poți compromite.

Din când în când fac temperatură, am revenit la gripa mea de sezon. Nu mi-am luat-o (temperatura) că nu știu cum se folosește termometrul. Pentru subsoară pare prea mic, să-l bag în gură nu-mi vine, iar altundeva e exclus. Vorba unui prieten, dacă începe să-mi placă? Mă uit la filme documentare sau de acțiune și sunt servit la pat. Eu zic că nu e prea rău să ai gripă, nu înțeleg de ce se feresc alții, ba chiar se îndoapă cu vaccinuri și fac niște efecte secundare de-ți vine să le plângi de milă. Mai citesc pe bloguri, pană acum n-am menționat, dar cel mai interesant mi se pare blogul lui Marcel Tolcea

Necropath

2010-10-06T20:06:00.000-07:00

N-am avut încotro și m-am apucat să citesc în engleză. Pentru că așa ne-a cerut șeful.
- Aduceți-vă cărți de citit din belșug, ziare, reviste, cărți de joc, șah, table, din belșug, numai să nu-mi ațipiți, să nu-mi moțaiți, să nu vă pună dracu să-mi adormiți cu capul în piept ori pe masă că e jale.
Biliard nu, n-am avut voie, interdicție totală, un coleg se lăuda că are masă de biliard și nici ping-pong. Tot colegul ăla avea și masă de ping-pong. Desigur, interdicție. Nici popice. Mai degrabă origami. Nici laptopuri, nici telefoane mobile pentru că se intersectează cu radiourile operatorilor.
Primele două cărți le-am abandonat, erau înfiorător de slabe, recomandate de bibliotecară, abia pe a treia am dus-o până la capăt, Necropath (Eric Brown), care m-a ținut treaz în prima noapte, pe urmă, în final, m-a dezamăgit, eu nu înțeleg de unde toate laudele de pe copertă, de parcă ar fi fost o capodoperă.
Așa, pe scurt, Necropath e un polițist cu puteri paranormale, telepat și mai scanează și gândurile morților, iată cum afla criminalul. Plus niște implanturi în craniu care-l ajută să-și intensifice capacitățile paranormale de care se satură ca de mere pădurețe și părăsește agenția pentru care lucrează. Își schimbă identitatea și se refugiază pe o stație sau port sau ce e, cosmodrom, unde se pierde în singurătate, retras, ursuz, nesocial. Aude în cap mereu gândurile celorlalți ca un zumzăit perpetuu, provocându-i insomnii și stări depresive. Se umflă de droguri din cauza cărora își pierde funcția de erecție, se îndrăgostește de o fată.(platonic), fostă prostituată, pe urmă cerșetoare (mai are și un picior amputat după procedeul țiganilor noștri). Descoperă o conspirație mondială, niște monștri de pe o planetă colonizată de pământeni care prin saliva pe care o lasă în apa de băut (un drog puternic) sucește mințile oamenilor. Aceștia inființează o nouă religie de comuniune cu Dumnezeu. In timpul ședințelor sunt mâncați de vii de către monstru. Câte și mai câte. Niște monștri ancestrali de la începutul lumii. Agenția la care lucra trimite un asasin profesionist să-l elimine, doar așa pentru că și-a dat demisia (acțiune paralelă). In final, filosofii de trei surcele, explozii grandioase, asasinări care te țin cu sufletul la gură. Binele învinge răul.

O carte pe care ar trebui să o citească țiganii din România, dacă tot i-am pomenit (cei care știu să citească) se numește The last Oracle (James Rollins), New York Times bestseller, care îi ridică pe țigani la rang de supra oameni, conferându-le o aură de sfinți și profeți. Vai de curul lor. La un moment dat acțiunea chiar are loc în munții Carpați, probabil ca efect exotic.Cartea e scrisă după aceeași rețetă de succes ca și The Da Vinci code, super acțiune de tip Holiwood în care se amestecă aproape orice. Pythia, Grecia antică, agenții americane de spionaj și contra spionaj, ruși, KGB-iști, Cernobîli, arme nucleare, paranormali, tehnologie, indieni, totul de-a valma. Dacă poți să treci peste lipsa crasă de logică, peste dialogurile infantile și descrierile de doi bani, peste cât de inteligenți sunt americanii cam în orice situații, atunci e exact cartea pe care o cauți. Uite ce porcării am ajuns să citesc.
Mult mai interesant și mai antrenant mi s-a părut Beyond the Quantum (Michael Talbot) din care m-am ales cu niște informații și chiar cu idei pe care mi le-am notat pe niște ciorne ( poate le dezvolt cu altă ocazie).

Michael Crichton cu Time line, văzusem filmul, însă cartea are mai multe plusuri fără să fie extraordinară.

Cam astea, celelalte titluri nu mi le-am mai notat, în curând îmi cumpăr un book reader și poate voi putea fi mai selectiv.

Despre evoluția socială din România

2010-09-15T21:16:00.001-07:00

Mi-am făcut scaun dintr-un butuc gros cât o traversă de cale ferată (8x8), era prin apropiere, altfel nu m-aș fi pus să-l car, mă dor bucile de la el, nu e îmbibat cu catran, mă rezem cu spatele de o pompă sau mai precis de cutia ei de viteze prin care circulă ulei cald ce-mi încălzește șalele și citesc. „Emperor” (Stephen Baxter). Cartea întâi. Am închiriat-o de la biblioteca din cartier de la secțiunea SF, tema e istorie alternativă, romanii îi atacă pe British, apar Caesar, Claudiu și tot felul de generali romani, nu știu ce treabă are asta cu SF-ul, cert e că anul viitor se ține un concurs de roman SF pe site-ul srsff, pe aceeași temă (istorie alternativă) la care aș vrea să particip cu condiția să nu lucrez la iarnă. E tipul ăsta, Marian T care de câte ori mă prinde online mă toacă la cap.
- Bă, scrie!
Alte planuri pentru anul viitor ar fi o vizită în România, deși am promis că nu mai vin cinci ani, anul trecut am fost destul de dezamăgit de evoluția politică și economică, dar mai ales cea socială românească. Aș face o escală la Stockholm unde se va ține Euroconul 2011 și unde lucrează unul din frații mei și una în Spania ca să-l văd pe Nichi de care m-a pocnit un dor. În ultimele săptămâni l-am tot sunat, pe el și pe Venera la ore imposibile din noapte. Dar pentru asta ar trebui să lucrez și să renunț la roman. O excursie peste ocean e întotdeauna costisitoare, mai ales vara, iar o venire în România mă costă cat trei concedii în altă parte. Nu o să detaliez de ce.
Mâine la prima oră am o întâlnire cu denturistul, o să dorm la el în scaun, după 12 ore și jumate la serviciu, chiar dacă la serviciu nu fac nimic (citesc) plus două ore de condus, aproape 200 km dus întors, o să arăt ca un zombie.
Pe colegul meu îl cheamă Janek Z, se omoară cu sudoku, are în jur de 55 de ani, divorțat, cu domiciliul undeva prin Thailanda. Anul lui se împarte în două. Șase luni în Canada când lucrează pe rupte ca să adune bani și șase luni prin lume la pescuit de femei, dacă ar fi să-l cred, când își cheltuie toată agoniseala. Poate-l cred că doar s-a inventat Viagra. Îmi povestește despre iubita lui, Thai, îi cer să nu intre în detalii, nu mai suntem în armată și nici nu vreau să mi-l imaginez pe Janek în acțiune.
- Ai făcut armata, Janek?
- Te cred. Tu nu?
- Ba da, și eu. Pe vremea mea era obligatorie.
Janek le știe pe toate. Cafeaua provine din Africa/Arabia degeaba l-am contrazis eu că a fost descoperită în America. O confundam cu arborele de cacao. Iar fasolea a fost adusă în Europa din America, chiar dacă se cultiva și în Asia din vremuri imemoriale.
- Dar porumbul și cartoful?
- Cu porumbul, cartoful și pătlăgeaua roșie e clar. Au fost aduse din lumea nouă.
- Da, e clar. Și cu ardeiul e la fel de clar.
- Ca și cu tutunul.
Pe la două dimineața se face frig de-a binelea, 4C, intrăm într-un cort pe care ni l-au ridicat scafolder-ii, cu masă, scaune și un radiator electric. Lance (celălatl coleg) joacă cărți (cacofonie inevitabilă) cu instalatorii, eu continui cu lectura, Janek își calculează salariul. Până la sfârșitul contractului nu mai avem zile libere, Janek a ajuns cu calcululele la 6500 pe săptămână și radiază, îi vine să ne pupe pe toți.
- Mai bine nu.
Pentru că după calculele sale poate pleca în Thailanda cu o lună mai devreme. Construcția rafinăriei e pe terminate, ar urma testele și probele de pornire. Care, după unele previziuni, nu se vor termina până în primăvara următoare.
Mi-am reluat locul cu spatele sprijinit de cutia de viteze sub care tancul de ulei pare ceva infernal. În ciuda temperaturii de afară. Dacă intru în cort risc să ațipesc. Dormitul în timpul programului de lucru se somează cu datul afară, ceea ce e contra indicat.
Duminică mi-am dorit să văd finala de tenis US open. Nadal vs Djokovic, dar s-a amânat din cauza ploii. Luni s-a întrerupt din nou. A reînceput după ce am plecat eu la muncă. E ghinion, dar e ghinionul meu.
Pe clubliterar a fost scandal. Nu e destul că m-a lăsat Sulfina singur. Parcă ar fi explodat clubul. Toată lumea fierbea și dădea în foc. Unii plecau, alții amenințau că pleacă, se mai și înjurau etc. Orgolii peste orgolii. Desigur, eu eram vinovat pentru că eu mă aflam la rădăcina evenimentului. Le mulțumesc celor care m-au încurajat pe parcurs. Îi mulțumesc în special lui Florin M care m-a scos, până la urmă, din încurcătură.

După-amiază o sun pe Sulfina:
- Ce faci?
E în Ontario, în vizită la soră-sa. Știam, desigur.
- Dar tu ce faci?
- Fierb fasole pentru chili. Tu ce faci?
- Eu am fost cu soră-mea pe la mall, cam asta. Tu ce faci?
- Eu am fost la dentist...la denturist, am adormit pe scaun, pe urmă acasă m-am băgat în pat și am adormit cu laptopul pe... știi tu ce.
- Aha, știu. Altceva?
- Altceva nimic. La tine?
- Am ajuns bine, m-a așteptat soră-mea la aeroport. La tine altceva?
- A plouat în fiecare noapte de când am început să lucrez nopțile, trebuia să mă gândesc că așa o să fie. Niște nopți nesfârșit de lungi. Vin foarte obosit, îmi vine să ațipesc la volan. La tine?
- Sâmbătă merg în Windsor, i-am sunat pe nași, le-am spus că le fac o vizită. Duminică merg la biserica din Windsor și mă reîntorc la London imediat după slujbă. La tine altceva?
- La mine nimic. La tine?
- Nici la mine.
- Bine, atunci te las, ceau!
- Ceau!

Facebook

2010-09-07T19:44:00.000-07:00

M-am gândit, ceea ce deja e mare lucru, să scriu cronica unei nunți la care tocmai am fost invitat, altfel cum să mă vadă lumea că mi-am luat costum, dar m-am răzgândit. Pentru că Părintele cu care am stat la masă, ne-a avertizat cu degetul:

- Vedeți cum dansați, cum dați din mâini și din picioare, că nu știți niciodată când vă treziți pe facebook. Acum e la modă, acum oricine poate să ajungă pe facebook. Pe urmă a adăugat. Uite, pe ăla îl caută moartea și el dansează. La biserică zice că nu vine că-l dor picioarele.

Nu m-am abținut și am dansat. Să mă vadă lumea pe facebook. Ci m-am abținut de la băutură, să nu ies, totuși, cu ochii roșii. Sulfina nu s-a abținut nici ea, a dansat brașoveanca și nu mai știu ce. Iar la hore s-au prins și canadienii (invitații din partea mirelui), pe urmă lumea n-a mai vrut să danseze decât hore indiferent de melodie. Am încercat un cazacioc la Dan Spătaru și nu mi-a reușit. Așa că, până la urmă, m-am prins și eu în horă pe ”Trecea fanfara militară”.

Socrii mici au venit tocmai din Târgu Jiu, fiind olteni, deci habar n-am avut, de-ai lui Brâncuși, tatăl miresei a dansat toată noaptea, invita femeile la rând, a vorbit cu DJ-ul să mai oprească dracului horele, a zis că așa e obiceiul în România, le strângea pe femei de mama focului, păcat că n-am aflat și eu de obiceiul ăsta mai demult. Manelele au lipsit, din fericire, mulțumesc lui Dumnezeu, unele rugăciuni sunt ascultate. Poate din cauză că am stat cu Părintele la masă. Părintele ne-a avertizat:

- Beți responsabil, că poate ajungeți pe facebook

La capătul răbdării

2010-08-11T20:30:00.000-07:00

De-acum, când mă supăr pe Sulfina mea și vreau s-o pedespsesc, o ameninț.
- Vezi c-o invit pe mama la noi!

.

Aleodor

2010-08-07T12:14:00.000-07:00

Ce mai vreme va veni, ce mai vreme
Prin care voi trece şi va trebui s-o înfrunt
Pentru mine şi pentru tine
Când mă voi întreba dacă eşti
Dacă sunt

Ce mai vreme va veni, ce mai vreme
Fără întoarcere şi fără-nceput
Şarpe încolăcit din care viitorul lipseşte
Prezentul lipseşte
Nu ne rămâne decât timpul
Trecut

Ce mai vreme va veni, ce mai vreme
Ca un câmp albastru nesfârşit de narcise
Acolo unde îmi voi rezema gândurile şi trupul
Şi-mi voi lăsa ochii să-mi cadă
Plapomă
Peste vise

.

Deasupra norilor, prin cer

2010-07-26T20:11:00.000-07:00

A venit mama, dar cu avionul. A avut loc pe aripă, la geam, ceea ce a cam deranjat-o peste oceanul Atlantic, deasupra norilor, prin cer. Cerul e mult mai aproape de pămant decât cred unii și nu se unește cu el pe linia de orizont, ci e o impresie. Casele se vedeau foarte mici, cât se putea vedea din cauza acoperișurilor și mai ales a aripei de avion, tot o impresie pentru că, în realitate, casele își păstrează dimensiunile, și ogoarele la fel de mici și apa se vedea foarte mică.

- Cum a fost cu avionul? așa am întrebat-o eu.

Mama a venit contra fusului orar și și-a dat peste cap ritmul ei biologic. Adoarme când vorbesc cu ea, cam prin mijlocul conversației, iar eu adorm când îi vine ei cheful de vorbă. Pentru că eu am alt bioritm. Canadian!

- Dar în Budapesta cum a fost, iar am întrebat-o.

A doua zi mi-am sărbătorit ziua de naștere și pe a Sulfinei, mama nu se aștepta să avem atâția invitați care vorbesc românește. Plus copiii lor. Plus că salata arăta la fel ca cea din România, varza la fel, roșiile aproape identice, ceapa, cartofii... Până și carnea de pui sau din ce era.

- Păi, mie mi-a spus frate-tău că la voi puii sunt îndopați, când ies din găoace deja sunt buni de tăiat.

- Ăia sunt puii de export.

N-am fost prea sigur, i-am arătat ouăle și mama a recunoscut atunci că și ouăle arată ca ouăle românești. Numai că românii le cumpără de la Kaufland, pentru că sunt mai proaspete decât cele ale producătorilor autohtoni, adică ouăle țăranilor pe care le tot adună până fac de un coș de ouă și abia pe urmă le duc la piață, după o lună, gata clocite. La Kaufland nu, ci la Kaufland ajung din cuibare printr-un sistem de jgheaburi direct în magazin.

- Dar la Londra cum te-ai descurcat? am întrebat-o pe mama, că matale nu vorbești engleză.

- La Londra am schimbat terminalele.

- I-ai înțeles pe englezi?

- Nu, dar ce crezi, nici ei nu m-au înțeles pe mine!

Și nici ungurii n-au înțeles-o, iar în Edmonton m-a chemat un ofițer înăuntru să-i scriu mamei declarația de vamă.

- Ai adus țigări?

- N-am adus.

- Alcool?

- Alcool da, o sticlă de țuică de 2,5 litri pentru tine.

- N-ai voie decât un litru.

- Păi tu scrie o sticlă, fă pe prostul.

- Nu pot, acum sunt numit translator oficial.

- Dar de ceaiuri nu le spune, poate mi le confiscă. Și nici de haine, că și de haine am nevoie, scrie că am geamantanul gol.

Dar n-am scris, că eram oficial, am scris că bagajul mamei e burdușit cu ceaiuri, haine și o sticlă de țuică românească de dimensiuni canadiene.

- Aici, la voi, dar asta e părerea mamei care coincide cu a mea, e foarte mulă verdeață, cât vezi cu ochii, în mijlocul orașului. Păduri și animale sălbatice. Parcă ești la țară. Ia să te uiți pe internetul ăla al tău ce suprafață are Edmonton.

- Aproape 700 de km patrați!!

- Asta e mult sau e puțin?

- Cam trei Bucureștiuri la un loc.

- A, păi nu-i așa mare.

A venit mama

2010-07-24T10:49:00.000-07:00

Incerc sa ma las de fumat. Orice sugestie de la cei care au trecut printr-o experienta similara, sau stiu de la altii, e bine venita.

22 iunie

2010-06-21T19:15:00.001-07:00

Dragă Sulfina,

asta am vrut să-ți spun, de ziua ta, că te iubesc! Pentru că iubirea pentru mamă e altfel și pentru fiică e altfel, dar pentru iubită e cu totul altfel. Pentru că sunt bărbatul de azi datorită ție și copiii noștri sunt bărbații de azi datorită ție. Și iată trei bărbați care te iubesc, copiii cu iubirea lor de copii, dar eu cu iubirea mea de iubit.

La mulți ani!

Jurnal întârziat

2010-06-14T18:59:00.000-07:00

17 mai

Locuiesc în modulul KK, o baracă în toată regula. Dacă era triplu K mai înțelegeam și eu ceva, dar așa nu, li s-au terminat numerele sau ce-s cu literele astea duble. Mai e una, OO.
- Pentru că există și modulul K simplu (îmi explică un turc originar din Izmir, cu care stau la masă).
- Și care e diferența?
- Diferența e că modulul KK e baracă de fumători.
- Și modulul K nu.
- Ba da, și modulul K e de fumători.
Ca în gluma cu ciobanul care avea oi albe și oi negre.
- Bine și atunci care e diferența?
- Diferența e că modulul KK are aer condiționat.
Și K nu. Dar nu i-am mai spus-o de frică să nu-mi răspundă, ba da, și modulul K are aer condiționat.
- Aha...
La lucru pute de-ți pică părul din nas. Din procesul de ardere se degajă sulf și combinații de sulf, toate put. Și prin metan, butan, propan și ce mai au pe-aici, bagă mercaptani care sunt mai grețoși chiar decât căcatul. Însă conducerea se spală pe mâini. Doar ne-au dotat cu măști contra gazelor. Căldura, pe de altă parte, e ucigătoare. S-a lăsat cu temperaturi peste 25 C, iar acolo unde lucrez (înăuntru) sunt plin de cuptoare și cazane ce produc abur. Conducte și țevăraie pretutindeni ca niște mațe încâlcite. Abia aștept săptămâna viitoare când se anunță ninsoare.
Bineînțeles că n-am cerut cameră de fumători, e prima oară când stau în una. Altceva nu mai aveau. Tipului de la cazare i-a părut rău. Eu nu l-am crezut. Cred că, dimpotrivă, s-a înveselit.
- Băi, ce ipocrit ești.
Dar nu m-a înțeles, că i-am spus-o în românește.
- Pardon me?
- Lasă că vă știu eu.
De cum intri pe hol te și lovește un balsam de fum de țigară ieftină și scrum.
- Pentru că e modul de fumători, mi-a explicat turcul din Izmir.
- Da, știu, KK

18 mai 2010

Azi la cină am avut un New York Steak. Am cerut medium rare și nu l-am mâncat nici pe jumătate, bucătarii de aici habar n-au să-l pregătească, noroc că am cerut și pește.
Tot azi, după masa de prânz, când ieșeam de la cantină, m-a pescuit security (adică portăreasa) că n-am voie să scot nimic de la sala de mese, căram un grapefruit în mână, voiam să-l mănânc în pauză, la serviciu.
- Nu se poate, e împotriva regulamentului.
- Fie. Căcam-aș pe regulamentul vostru!
Mi l-a luat din mână. Dar tot i-am spus beach, adică curva dracului. Ce bine e să mai știi și altă limbă decât cea oficială. S-a uitat după mine. N-a înțeles, dar precis a bănuit, am uitat că trebuie să zâmbesc când înjur. Așa că m-am nervat de privirea ei și m-am răzgândit. I-am cerut grepfruitul înapoi, i-am spus că mă întorc în cantină și-l mănânc acolo cu lingurița. Nu se aștepta. L-a început n-a vrut să mi-l dea, până am amenințat-o că-i fac raport pentru intoleranță la bărbații de etnie română. A căscat niște ochi cât ferestrele.
- Putoareo!
M-am dus într-un colț și am băgat fructul în buzunarul de la pantaloni, deși era cam mare. Am trecut din nou pe lângă portăreasă, cu pantalonii umflați unde trebuie, dar n-a mai spus nimic. A privit în altă direcție. N-are voie să te caute în buzunar, deși parcă aș fi vrut.

19 mai 2010

Azi nu scriu nimic, am lucrat 12 ore și mai bine mă uit la un film. Au curs apele pe mine ca pe Athabasca River.

20 mai

Tot 12 ore am lucrat, se pare că ăsta e programul de-acum pană se termină. Poate se termină joia viitoare.
Azi am lucrat la cota patru. E interesant cum se numerotează etajele. După etajul doi vine doi jumate, unde lucrez de obicei. Pe urmă vine trei, trei și-un sfert, trei jumate, patru, patru și-un sfert, cinci. După cinci mai urmează și altele, dar nu mai sunt numerotate, că acolo nu mai urcă liftul.

21 mai

Azi e Constantin și Elena. Nu spun sfinții, că n-au fost sfinți, dar deloc. Decât împărați. Cine i-au canonizat sfinți, IoanaT, e treaba lui.
Citesc cartea asta, în pauzele de la serviciu, Scândura lui Afansol. Îmi place mult de tot, am mai citit-o odată în 91 când a apărut. Autorul (Dan Giosu) are o imaginație debordantă și o inteligență aparte în construcția textelor. Numele personajelor sunt de-a dreptul spumoase și n-au legătură cu nimic. De altfel nici prozele nu trimit la nimic, nici la mituri, nici la legende, sunt exerciții pure de virtuozitate stilistică. Subiectele sunt hilare, absurde, dar nu de un absurd împins peste limită cum e la Urmuz, nu-mi place Urmuz, l-am citit din curiozitate doar, într-o cărțulie de câteva pagini, mai mult coperta de ea. Mai degrabă îmi place Daniil Harms.
La sfârșitul volumului există și o postfață semnată de Nikita Danilov care bate câmpii cu grație, o postfață scrisă grăbit și cu mâna stângă.

22 mai

în ultimele zile, după o săptămână de nădușeală, s-a lăsat cu un frig de te piși pe tine. Eu, cel puțin, mă piș tot timpul. Dar nu pe mine. Pe o pancardă, chiar la intrarea în exploatare, scrie că Suncor e prima companie care a rafinat bitumul. Sund curios când s-a întâmplat asta că și Ceaușescu al nostru a construit ceva pe bază de șisturi bituminoase la Anina, o fabrică falimentară, de pe urma căreia a rămas un munte de steril. Ceaușescu a clădit multe fabrici falimentare, dacă nu chiar o industrie, însă roadele le culegem abia acum. Când lucram la combinatul petrochimic țin minte că prețul polietilenei la vânzare era mai mic decât costurile de producție și cu toate astea, din când în când, auzeam expresia depășire de plan. Ba se mai dădeau și prime. Ba s-a mai deschis o instalație similară și la capul Midia. Și una pe platforma Teleajen, Ploiești.

23 mai

Contractul mi s-a încheiat fără veste. Îi las Sulfinei mesaj pe telefon că mă întorc acasă. Să se pregătească de acțiune. Că tocmai am terminat ziua de lucru și în jumate de oră mă pornesc la drum. Nu fac nici duș, nu mă duc nici la masă. 500 de km par o veșnicie. Undeva pe la mijlocul distanței începe să ningă peste pomii înfrunziți și două căprioare îmi taie calea cu grație. Opresc pentru o cafea și alimentare cu benzină. După aproape cinci ore dau buzna în casă cu cele două genți pline de haine peste Sulfina mea care a ațipit în fața televizorului și rămâne stupefiată de surpriză, nu poate să articuleze un cuvânt. Nu ascultase mesajul.
- Visez?
- Tu poate visezi, dar eu sigur nu, că-mi tremură picioarele cât am apăsat pedala aia de accelerație.
Ce urmează nu mai ține de jurnal, iar vecinii n-au decât să ne suporte chiar dacă e o oră târzie

.

16 mai

2010-06-09T19:51:00.000-07:00

Am prins o durere de șale de când am fost în Mexic, unde am zăcut mai mult la umbră. M-am întors de-acolo prăjit și jupuit și cu mâncărici ca după râie, pentru că, într-o zi, cu toată fereala mea, m-a pus dracu să mă joc cu găletușa în nisip și să clădesc castele. Iar după ce m-am plictisit am tras și-un fotbal pe plajă, cu mexicanii, cred că de-acolo și durerile de șale. Fără încălzire înainte, fără nimic. Încălzire numai de la soare. Adică prăjeală. Am băgat și două goluri, dar prietenul meu Nielu nu m-a crezut, a zis că mă laud.
- Taci, bă, că te lauzi. Așa mi-a zis.
- Nu mă laud, ci am băgat două goluri.
- Păi tocmai de aia te lauzi.
- Ci dacă vrei să știi am stat și în poartă și am luat vreo trei boabe.
Atunci m-a crezut. Eu nu înțeleg de ce prietenii te cred numai când faci ceva prost, când faci ceva bine îți reproșează că te lauzi. Ce mare brânză să dai două goluri împotriva mexicanilor? Poate că mă laud, să zicem că mă laud, dar sunt sincer. Cred că e o deosebire între a te lăuda sincer și între a te lăuda pur și simplu.
- Hai mai bine să bem un tequila. Fac cinste.
- Ba, fac eu cinste.
- Ba nu, fac eu.
Cinstea o făcea cel care meregea la bar, altfel băutura era gratuită că de aia plătisem totul inclus.
Încă din a doua zi de concediu ne-am repezit în excursie la o fermă de crocodili. Am mers cât am mers cu autobuzul și pe urmă ne-am îmbarcat într-o barcă cu motor mexicană. Pe barcagiul nostru îl chema Hector, i-am spus că are nume de grec legendar, iar el a zis că nu crede, el crede că are nume de spaniol.
- Dar nu legendar!
- Ba da, legendar.
- Ăsta se laudă (l-am pârât lui Nielu).
Era metis toată ziua. Am tras o fugă și până la Portul San Blas, unul din primele porturi mexicane (fondat în 1531) un orășel amărât, vai de capul lui, o sărăcie în provincia aia (Nayarit) și o mizerie pe străzi de-ți venea să te tragi de păr.
Cu barca am trecut printre mangrove, copaci cu crengile în apă (sărată) și radăcinile în aer. Junglă de-a binelea, norc de culoarul de apă, altfel ți-ar fi trebuit o maceta. Sau un pistol cu laser. Bineînțeles că am văzut și crocodili, stăteau neclintiți cu gurile căscate și înmagazinau raze de soare. Își conservau energia. Adică. Am văzut și pui de crocodil, asta când am ajuns la crescătorie. Ba chiar și ouă. Și iar crocodili adulți, niște namile prin cuști de nu se mai terminau. La întoarcere, Hector a greșit drumul și așa ne-au depășit toate celelalte bărci cu turiști ca noi. Ocazie cu care am văzut o iguană, la fel de neclintită ca celelalte reptile, mi-a arătat-o Hector șifonat pe el însuși.
Ziua următoare am mai făcut o excursie, la Tequila, orașul care dă numele băuturii și nu invers. Jose Cuervo. Am vizitat distileria și am gustat bunătățile distileriei. Tequila era un oraș mai spălat decât ce văzusem până atunci, cel puțin în centrul său, iar fabrica arăta chiar bine. Am gustat și din agave. Crude și la cuptor. În drum, trecând pe lângă nu știu câți vulcani, am remarcat și culturile de agave, din care se prepară Tequila, am văzut mai ales întinderi nepopulate și necultivate, am mers cu autobuzul ăla toată ziua de m-am săturat. E mare Mexicul. A doua zi mi-a fost rău și n-am ieșit din cameră pană seara. Poate de la apă. Toată lumea mi-a spus să nu beau apă de la chiuvetele mexicane că mă îmbolnăvesc și nici să nu mă spăl pe dinți cu apa lor.
- Dar cu care?
Nici nu mai țin minte dacă m-am spălat pe dinți sau am băut, cert e că am pățit-o. Trebuie să-mi bag mințile-n cap și să nu mai fac pe Gică contra. În penultima zi am ieșit în larg la balene. Iar mă laud. Ne-am întâlnit cu câteva, se jucau pe lângă barca noastră, negre ca smoala. La întoarcere am oprit pe o insuliță la snorkeling. Ce snorkelling că era apa de juma de metru vedeai totul fără să-ți mai bagi fața în ea. Și nici nu prea era de văzut, decât o grămadă de gunoaie aruncate de turiști. Pe urmă, în ultima noapte, a fost cutremurul din Chile. Sulfina s-a înfiorat toată. Lumea vorbea de tsunami, prietenii noștri chiar au urcat pe terasă să nu-i prindă valul. Pe plajă, o trupă de muzicanți ambulanți își târau instrumentele, cu pălăriile lor de paie (sombrero sau ce erau) păreau niște broaște țestoase, habar n-aveau nici de cutremurul din Chile nici de tsunami pe care-l așteptam noi să apară dintr-o clipă-n alta. Le-am dat 100 de peso să nu mă-ntoc cu bani mexicani acasă și ne-au cântat o polcă mexicană. Contrabasistul avea o voce nemaipomenită, așa că am invitat-o pe Sulfina la un dans furând la sfârșit câteva aplauze celor de pe plajă. Dacă tot e să mă laud. Atunci încă nu mă dureau șalele, abia după ce m-am întors acasă am început să simt junghiurile

.

15 mai

2010-06-07T20:35:00.000-07:00

Ieri a fost vineri dar azi nu mai e, azi e sâmbătă.. În România e deja duminică, unii se trezesc la ora asta, se scoală din pat și se pregătesc să meargă la biserică. Sunt foarte multe biserici în România în ultima vreme. Am vizitat și eu câteva. Pentru că se construiesc pe bandă rulantă. S-a trecut dintr-o extremă-n alta. Și foarte mulți popi. O armată întreagă. Iar lucrurile n-au să se oprească aici. Lucrurile se vor opri abia când popii vor deveni mai numeroși decât cei care nu vor fi popi. De la sine. Mi-e teamă să nu iese cu scântei din cauza densității, pentru că hai să fim corecți, românul mai degrabă s-a ticăloșit în ultimii 20 de ani decât s-a pocăit. Dar nu știu dacă e vreo relație de proporționalitate între numărul de păcătoși și cetele de preoți. Mai sunt și mănăstirile, că e bine să existe și concurență... Gata, frână!

Și uite cum stau eu fără nici o știre de niciunde, rupt de lume la capătul pământului. A planetei. Poate că e bine așa, că nu știu. Am sunat-o pe Sulfina de la o cabină telefonică. Cabine telefonice avem.
- Îmi țin jurnalul, i-am spus.
- Înseamnă că n-ai internet, s-a prins ea. Tu nu-ți ții jurnalul decât atunci când n-ai internet. Te-am prins?
- M-ai prins.
Și barăci avem, chiar locuim în ele. Avem și cartele telefonice. La chioșc. Și ziare avem la chioșc numai că eu nu citesc ziare, mereu aceleași crime prin ele, comise mereu de criminali, crime de care m-am cam săturat. Așa cum m-am săturat și de reclame. Nu există pagină de ziar să nu vezi mașini de vânzare. Sunt atât de multe mașini de vânzare în ziare de parcă le-ar oua gâștele din zbor.

La serviciu e obligatoriu să cari cu tine masca de gaze. Ai o gentuță pe care o agăți de o centură, bagi în ea masca și o cari la șold. Ori la spate. În timp ce mergi te bate la fund. Dacă simți gaze otrăvitoare îți pui repede masca. Are și filtru. C 100, nu știu de la ce vine. Dar dacă oxigenul e deficitar n-are rost să-ți mai pui masca, nu ajută la nimic, crapi oricum cu tot cu filtru. La șapte jumate dimineața e ultimul autobuz. Te urci în el, faci zece minute până la uzină. Eu urc în cel de șapte și-un sfert, să fiu sigur că ajung la timp. Sunt conștiincios adică. Îmi place să fiu conștiincios. Mai ales duminica și sâmbăta când sunt plătit dublu.

În pauze citesc. Îmi pare rău că n-am luat biblia cu mine. Nu că n-aș fi citit-o deja din scoarță-n scoarță, dar să scot niște citate din ea cu care să-i dau peste nas Ioanei T. Am luat, în schimb, alte cărți. Ultimele rămășițe de cărți în limba română pe care încă nu le-am citit de două ori. Pe urmă n-o să am încotro, voi trece la cărți în limba engleză, deși nu-mi place să citesc în engleză. Nici măcar cele scrise originar în engleză. Prefer traducerile românești. Mie limba română mi se pare foarte frumoasă și exotică. Chiar elegantă. Mă relaxează când citesc în românește și mă binedispun. Mai ales dacă sunt cărți scrise de autori români. Nu chiar orice autor român pentru că unii mă plictisesc la fel de mult ca francezii sau rușii contemporani. Cel mai rău mă plictisesc autorii români din generația 2000. Ei, nu toți. Au o atmosferă aproape pornografică în cărți sau scabroasă, de parcă sexualitatea nu poate fi scoasă din contextul pornografic și scabros. Și droguri, ca și cum ei ar fi descoperit drogurile. Viața nu e numai pornografie, droguri și căcat. Vorbesc și eu de unul singur, nu mă cert cu nimeni. Însă cel mai mult mă nervează englezismele, unii din autori au ajuns să-și pună și titlurile poeziilor în engleză. Așa se zice, că e șic. La modă. Lăv iu, hani.

Majoritatea colegilor mei de aici sunt quebequoși, nu-i înțeleg ce vorbesc. N-am uitat nici eu franceza de tot. Quebequoșii nu vorbesc franceză însă, ci își bat joc de ea așa cum au început și românii să-și bată joc de limba română. Să spună marfă la orice și nașpa. Plus englezismele de care pomeneam. Pe Maria n-o mai cheamă Maria ci Mery. Și nici nu mai e drăguță, ci sweet. Și lumea nu-și mai urează drum bun, ci take care.
Nu știu de ce mă nervez că doar sunt singur în cameră. Poate sunt lovit cu leuca. Mai bine mă uit la un film

.

Poem în gerunziu armonic

2010-06-04T20:32:00.000-07:00

Erai tu (bocănind) în bocancii cei negrii de la vânătoarea de capre înapoi alergând
Te priveam, eram preşul ce-l călcai cu noroi, cu pământ
În picioare peste trupu-mi înainte înapoi pendulând

Erai tu cu toporul, cu cuţitul, cu puşca, cu cartuşe şi câinii de la vânătoare sosind
Îţi pândeam apăsarea piciorului stâng, ascuţimea privirii
Mă făcusem fereastră, oglindă, chipu-ţi aspru din alt unghi să-l surprind

Te-ai oprit la fântână, m-ai cuprins cu o mână, eram ciutura, eram lanţul cel greu scârţâind
Eram apa cu care îţi spălai oboseala şi rana, eram boarea
Dogoarea, eram vântul vuind

Erai tu, intrând în livada cu meri şi caişi în tumbe prin iarbă şi prin flori lunecând
Eram eu printre ramuri, cireaşa cea coaptă
Căutându-ţi privirea şi gura, oftând

Erai tu în cerdac, ai paşit peste prag, te-ai lăsat obosit pe un pat, adormind
Eram eu aşternutul cu miros de lavandă
Ofrandă. Din visul ce-l visai. Suspinând

.

13 mai

2010-06-01T20:26:00.001-07:00

Drumul spre Fort McMurray a fost liniștit (întotdeauna e liniștit dacă nu te agiți de unul singur), mai puțin când apăsam pedala de frână și mi se scutura mașina. Am niște probleme cu frânele, plăcuțele au ajuns la 25%, trebuie schimbate discurile și saboții pe față. Parcă nu-mi vine să mai bag bani în hârbul ăsta de mașină. Buikul meu LeSabre, un model ieșit din fabricație. Parbrizul pe față a crăpat de la un capăt la altul, suspensiile sunt praștie, motorul mănâncă ulei și mai și picură, caroseria e plină de găuri și rugină pe la poale, iar vopseaua începe să se scorojească. Aerul condiționat nu mai funcționează de anul trecut. A îmbătrânit Buikul meu. Dar eu nu, n-am îmbătrânit, eu mă mențin la 40 de ani +.

După 500 de km am ajuns la destinație. Mă așteaptau numai lucruri noi. Prima oară în campusul Milenium. Prima oară lucrez pentru TransAlta, prima oară lucrez prin compania Aecon/ Lockerbie and Hole. Și tot prima oară voi lucra la o turbină de pe timpul lui Pazvante Chiorul.

Ce-am luat cu mine.
12 tricouri. Pentru că așa mi s-a spus, merg pe 12 zile.
12 perechi de ciorapi, din același motiv.
12 perechi de chiloți. Tot din acelaș motiv. Restul dau ei, adică salopetele. Fără salopete nici directorul nu intră în instalație. Așa-i trebuie.
Ceas deșteptător (foarte important!!, mai important decât chiloții).
Scule de bărbierit (tot așa, mai important decât chiloții). Bărbieritul zilnic e obligatoriu. Ca-n armată.
Laptopul, cărți de citit, filmele. Mai important decât chiloții.
Bocancii de muncă, șlapi de baie, prosop, săpun, pastă de dinți. Periuța am uitat-o acasă, ceva trebuia să uit.
Țigările (mai important decât chiloții și ciorapii la un loc)
Actele, acreditările, dispatch-ul (habar nu am cum îi spune în românește)
Și hainele de pe mine.

Surprize:
prima surpriză e că nu mai au camere de nefumători. A doua, camerele n-au nici televizor, nici telefon. A treia și cea mai năprasnică, nu au internet. Bine, o să stau fără internet că mi-am luat vreo 300 de filme cu mine. O să-mi țin și jurnalul cu ocazia asta, deși nu mă pricep la jurnale. Cine vrea să citească jurnale să intre pe blogul lui delaskela. Lui delaskela nu i se întâmplă cine știe ce, dar scoate niște chestii din nimic de te ține cu inima la gură. Sar femeile pe el, iar el le ia mințile, ce mai. Cu toate că s-a cumințit, nu le mai hăituiește cum o făcea prin cartea aia, abisex. Sau așa cred eu. Acum pregătește o nouă carte, noaptea pisicilor lungi, să vedem ce le făcea pisicilor

.

Ziua tuturor sfinților

2010-05-30T15:17:00.001-07:00

Asta a fost azi. Ziua tuturor sfinților din calendar și a celor nemenționați în calendar. De-a valma. Altfel calendarul ar ajunge carte de perete. Sau ceaslov. Pe de altă parte, în Edmonton a nins ceva de speriat, îți intrau fulgii în ochi și în gură și chiar și-n urechi, bine că nu ține mult, e doar o ninsoare de vară. Tot pe de altă parte, Ștefan cel Mare a fost canonizat sfânt. Ștefan cel Mare care „omora fără județu...” (amintrilea era om bun...). Cred că am mai scris despre asta, e un subiect preferat. Pe lângă faptul că avea copii prin mai toate satele de răzeși. Ștefan Voievod dezvirgina fetele într-o veselie, se pricepea, era rutinat și dibaci și o făcea cu suflet. Plus oleacă de transpirație. Dar nu se pune. La mine, dacă-mi înșel o singură dată nevasta, se pune. La mine se pune orice, fiind un plebeu obraznic și cârcotaș. La mine se pune și cu gândul și, Dumnezeu mi-e martor, puține femei au scăpat gândurilor mele necuvincioase de păcătos ce sunt.
Dar azi la biserică mi-a plăcut. Părintele a ținut o predică mai elaborată și nici n-a mai repetat-o, la sfârșit, în versiunea englezească. A fost mai degrabă o incursiune în istoria ortodoxă și a sfinților ortodocși. O lecție de cultură. După atâtea duminici pe care le-am chiulit (din cauza serviciului), însfârșit, iată-mă din nou într-o comunitate de limbă română. Ca un pansament.

Jurnal întârziat

2010-05-28T19:30:00.001-07:00

12 mai 2010,

am găsit, însfârșit, un loc de muncă în oraș. Un loc după care am alergat toată toamna și toată iarna (la un loc). Mă apucase și desperarea, o iarnă prelungită, peste tot se anunța că economia Canadei și-a revenit iar eu nu reușeam să-mi găsesc un serviciu stabil. M-au sunat de la o tipografie, una medie ca mărime, parcă mai conta, până la urmă a și contat, ceea ce m-a excitat pe loc. Mi-am luat jumate de zi liberă de la ciocănarii din rafinărie și m-am repezit la interviu. I-am mințit că am o întâlnire cu dentistul. M-am și parfumat. Și mi-am îndesat o cutiuță cu tic tac în buzunar.
Prima întrebare, după ce mi s-a oferit un loc, a sunat cam așa, adică m-au luat ca din oală:
- Cât vrei?
De surpriză nu-mi mai găseam cutiuța cu tic tac.
- Poftim?
- Câți bani!
- Aa... e vorba de salariu.
- Da, orientativ. Aproximativ.
Nu-i interesau ce știu să fac, ce istorie am, dacă scriu fluent în engleză, dacă nu sunt cumva handicapat, nimic despre mine, de îndemânările mele mecanice, dacă aveam sculele mele (nu alea!), ci cât de ieftin mă vindeam. Nu-i interesau dacă nu cumva sunt rasist, misogin, din dialog, ori dacă urăsc animalele. Mă bărbierisem, pentru impresie, arătam ca scos din cutie.
- Dar câți mecanici aveți?
Pentru că încercam să trag de timp, din răsputeri, intrând direct în defensivă. În mod normal întrebarea cu salariul trebuia să fie ultima. Am tras concluziile. Sigur că aveam un salariu în capul meu, dar unul coroborat cu discuțiile, cu întrebările pe care mi le puneau ei și cele pe care urma să le pun eu.
- Niciunul! Doar un electrician la întreținere.
Adică le ardeau buza după un mecanic.
- Accept. Și i-am spus cucoanei de la angajări cât accept eu, cât avusesem cu doi ani în urmă adică, când mai lucrasem în oraș. Am accentuat, ăsta a fost ultimul meu salariu în oraș. Fără să mint, fără sa adaug un firfiric. Un salariu decent. Cu toate că de acasă mă pregătisem să negociez vreo doi dolari peste.
Alte întrebări nici nu s-au mai formulat. Cucoana de la serviciu de cadre mi-a arătat tipografia și mi-a explicat ce fac ei acolo. N-am înțeles-o din cauza gălăgiei, dădeam numai din cap politicos, ca un pekinez, că da, aha. Tipăreau, ce să facă. Și țineam tip top-ul sub limbă. Sub limbuță. Mă gândeam că dacă îmi arată tipografia îmi acceptase salariul. Se subînțelegea. Poate trebuia să fi cerut mai mult, mi-a trecut prin cap scurtcircuitându-mi gândurile. Pe urmă am făcut cunoștiință cu șeful de la mentenanță, cu Larry. Un tip ursuz și morocănos, plictisit, își examina bocancii cu o mutră de parcă tocmai îl părăsise nevasta. Iată ce aveam să aflu, nevastă-sa tocmai îl părăsise și trecea printr-un divorț. Nu primul, tot din auzite.
A doua zi m-au sunat, eram la rafinărie cu contractul pe terminate și i-au transmis băiatului meu că mă angajează, dar nu-mi poate oferi decât atât, atât fiind substanțial mai puțin decât cerusem eu. Atât pot ei să-mi ofere, take it or leave it, m-au apucat și pe mine englezismele, însă așa s-au exprimat, adică să fiu înțelegător, nu e ceva personal. Compania e o afacere de familie și nu-și pot permite extravaganțe salariale. Cum nu-mi place să mă târgui prin telefon, m-am dus din nou la tipografie, cam plouat la moacă, cam pușcat într-o aripă.
- Salariul ăsta e bătut în cuie?
Doar că în engleză sună diferit iar eu începusem cu politețurile obișnuite, cu ce mai faci și ce ce frumos e pe-afară. Însă după treaba cu bătutul salariului în cuie m-am simțit privit cu rezervă. De șefa de cadre și șeful de la mentenanță. Circumspect. Larry ăla. Deja le păream dubios.
- Se indexează, de exemplu (că mă omor după exemple) automat, în fiecare an, cu inflația?
Au căscat ochii și mai mari de parcă n-ar fi auzit niciodată de inflație.
- Păi noi îți facem evaluarea o dată pe an și dacă merge bine (compania) îți creștem salariu.
- Dar eu nu vorbeam de mărirea salariului, ci de indexarea lui. Și compania își ajustează prețurile în funcție de inflație altfel nu rămâne în afaceri. Eram destul de sigur. Se duce pe copcă, dă faliment. Nu mai țin minte cum am tradus copcă. Măririle de salariu aș dori să le discutăm separat.
Au încremenit, așa mi-au făcut impresia. Poate le spusesem vreun secret de care habar nu aveau. Nu-mi prea venea mie să cred. Până la urmă, Larry, șeful mentenanței, a exclamat.
- O să ne gândim la sugestia ta.
Mai degrabă se gândea la divorțul lui. Până la urmă nu m-am ales cu niciun răspuns concret. Însă am clarificat o treabă. Nici ei nu mă mai voiau neapărat, nici eu nu mai păream atât de excitat.
Luni a fost prima zi. Măcar pentru satisfacerea orgoliului personal. Luni, mai, pe zece. Pentru că așa bătusem palma. Negocierile au fost scurte. Am acceptat oferta lor inițială, cu toate strângerile de inimă. Mă alesesem cu programul de la șapte la trei jumate. Argument rămas în balanță. Mă atrăgea și faptul că eram în oraș. Că nu mai trebuia să plec pe coclauri. Că nu mai șomam iarna.
Luni mi-am luat în primire locul de muncă, cu câteva scule și salopetă de-acasă. Îmi trecuseră emoțiile. Plus iluziile. Tipografia era la 17 km, o azvârlitură de băț, îmi convenea și din punctul ăsta de vedere. Și am mai prins și o dimineață însorită și caldă de primăvară. La ieșirea de pe White Mud, la intersecția cu 99 St, un marfar se târa leneș printre bariere, m-a ținut zece minute pe loc, noroc (de fapt ghinion) că, fiind prima zi de muncă, mă pornisem mai devreme de-acasă și-mi propusesem să nu mă enervez orice ar fi. Mă îmbrăcasem cu unul din tricourile mele favorite și-mi fixasem un zâmbet profesional.
- Uite, fă piesa asta, mi-a șoptit șeful moale, cu moaca lui supărată pe lume, arătându-mi o rolă de aluminiu. A trebuit să-mi repete de două ori, era o hală gălăgioasă.
- Păi nu pontez și eu de intrare pe undeva? Am semnat și hârtiile de angajare pe care mi le-ați lăsat vinerea trecută...
- Pontezi mâine.
Nu tu protecția muncii, nu să-mi prezinte atelierul și să-mi arate unde ținem sculele speciale, care sunt utilajele ce urmează să le întrețin, unde mă spăl pe mâini sau beau apă, la ce ore am pauzele etc. Ori măcar câteva detalii tehnice pentru ceea ce tocmai îmi dăduse să fac. Nu mai lucrasem pe mașini de mai bine de trei ani. Nici pe freză, nici pe strung, nici pe nimic. Și, deodată, mă pomenesc cu cote de rulmenți.
- Da, șefule.
- Cotă pe cotă!
Nici să-mi spună dacă mașinile au abateri, bineînțeles că strungul băga conicitate, am aflat-o când a trebuit să repet piesa. Am încercat eu s-o dreg dar, la sfarșit, ca să scot măsura la fix, am dat cu șmirghel și am și pierdut doi tau într-o clipire de ochi. Am aruncat-o repede la gunoi, iar la a doua încercare m-am oprit la jumate de miime.
- Șefule, am lăsat-o strânsă jumate de tau.
- Păi asta e enorm, a făcut el, umflându-și buzele. Privindu-și vârfurile bocancilor. Bosumflat. Un sfert mai merge.
Numai că eu nu aveam instrumente de măsură pentru un sfert de tau și nici el. Șeful meu mânca c..., pardon, dar era clar, cum să-mi strice o țeavă de aluminiu de un sfert de țol grosime un rulment cu diametru de doi țoli la o strângere de jumate de miime. Pusesem întrebări prea încuietoare despre salariu și sufeream îndoit represaliile. Foarte bine, i-am făcut piesa cum mi-a cerut-o, însă mi-a luat timp. Plus curățenie că era o harababură și-o mizerie de nedescris în atelier. Praful de-un deget. M-am murdărit ca un porc.
- Pauza la ce oră e, șefule?
- Păi nu ți-ai luat-o încă?
- Nu, nu mi-a spus nimeni să-mi iau.
Mi-am luat pauza de la micul dejun odată cu cea de la prânz. Pe urmă mi-am luat și ultima pauză, în continuare, să fiu sigur.
- Pe mâine, șefule.
- Pe mâine, a mormăit el tot așa, supărat pe cineva sau pe ceva.

*
În aceeași luni în care am început serviciul la tipografie m-au sunat și de la sindicat. Mi-au lăsat mesaj să-i caut. Neapărat. Așa că mâine, pe la opt, i-am cerut liber lui Larry.
- Unfinished business, i-am spus.
- Du-te, mi-a zis și el, cu gândul la divorțul prin care trecea. Cât stai?
- Două trei ore.
M-am întors pe la 12 și-am început să-mi adun lucrurile.
- Ți-ai rezolvat problemele?
- Da, șefule.
- Ce faci cu sculele alea?
- Păi, le iau acasă că mi-am dat demisia.
- Când ți-ai dat demisia?
- Azi dimineață la opt când ți-am cerut liber, numai că atunci încă nu știam.
Larry s-a înveselit subit.
- M-am gândit eu că n-o să faci mulți pureci pe-aici.
Îi sticleau ochii. Scăpase de pretențiile mele de indexare, inflația n-avea decât să crească în Canada până la cer.
Ne-am strâns mâinile și ne-am despărțit, iar eu mi-am uitat bocancii de lucru sub o ladă. Asta e cu graba. Aveam un test de urină la unu, iar a doua zi urma să plec din nou pe coclauri.

Interviu luat de Rudi Kvala

2010-05-24T07:41:00.000-07:00

Încep interviul ăsta fără să am habar ce am să te întreb...

Aşa e, salut Marian, deşi mi-ar veni mai uşor să-ţi spun Rudi Kvala, e greu să ai habar în ziua de azi. Unii cred că au, majoritatea cred acest lucru. Şi eu cred că am habar, din când în când, că ştiu despre ce vorbesc atunci când vorbesc. Sau că ştiu de ce tac atunci când tac. Adevărul e că nu întotdeauna ştiu. Şi nu întotdeauna tac.

Dacă ne-am întâlni întâmplător pe stradă, la tine în oraş…

Tac din ce în ce mai rar.

… în Canada aia mare şi plină de zăpadă şi ne-am da seama că suntem români, ce ne-am întreba prima dată? Cât e ceasul? Eşti de mult aici? Unde se poate parca maşina moca? Când vine vara? Îţi place sefeul? Tu ce m-ai întreba prima dată, presupunând că nu ai trece strada dincolo în clipa în care m-ai vedea?

Dacă ne-am întâlni pe stradă, la noi în oraş, ar fi un eveniment. Oamenii nu se întâlnesc pe stradă în oraşul nostru decât trecând unul pe lângă altul cu maşinile, fără să aibe nicio idee pe lâgă cine au trecut, dar să presupunem că ne-am întâlni, totuşi, întru-un magazin sau o sală de aşteptare la dentist, ori într-un parc, nu pe stradă, probabil te-aş saluta ştiind că eşti român, ţi-aş adresa un salut sau un bună ziua să-l auzi numai tu şi mi-aş vedea mai departe de drum. Şi de problemele mele. De gândurile mele. În cazuri foarte rare intru în conversaţie cu români pe care-i întâlnesc prima oară, întâmplător. Dar hai să presupunem că e unul din acele cazuri în care am chef de conversaţie şi sunt plăcut surprins să-mi întâlnesc un conaţional. Prima întrebare pe care ţi-aş pune-o ar fi de unde eşti de loc din România. Aceeaşi întrebare şi-o pun mai toţi românii care intră întâmplător sau, dacă vrei, accidental, în vorbă. Aici. Cel puţin din observaţiile mele. Pentru că românii, aici, se asociază pe afinităţi regionale (zonale) şi etnice și abia pe urmă sociale, profesionale sau culturale. Ori religioase. Una din ultimele întrebări pe care ţi-aş pune-o ar fi tocmai cea care te-ar interesa pe tine, dacă eşti un pasionat al SF-ului. Ține deja de o anume intimitate. Românii canadieni sunt tehnocraţi, 90% absolvenţi ai unui Institut Politehnic pentru că, prin forţa împrejurărilor, acestea sunt profesiile care te califică în Canada ca emigrant legal. Afinităţile pentru literatură trec pe un plan secund, secund e deja mult, terţiar sau chiar pe un plan mai periferic. Mult mai uşor poţi discuta despre studiul materialelor sau autocad decât literatură în general. SF, în particular, doar printr-o minune. Din acest punct de vedere autorii SF români pot răsufla uşuraţi, potenţialii cumparători de carte SF au rămas în România. Cred.

Ai ajuns în Canada trecând prin Anglia. În Anglia ai ajuns cu ocazia unui eveniment sefe. Ai participat la cel eveniment deoarece frecventai un cenaclu care avea ca obiect de activitate sefeul. Mergeai la cenaclu pentru că îţi plăcea sefeul şi scriai şi visai să ajungi scriitor celebru. Aşadar există o legătura subtilă între sefe şi Canada: este o ţară mare, capabilă să absoarbă milioane de scriitori de sefe din întreaga lume. Cum este să scrii în Canada? Literele sunt tot la fel? Celebritatea vă este garantată de constituţie? Există vreo motivaţie literară pentru scriitorul român din Canada? Scriitor ai ajuns, unde este celebritatea?

Trebuie să fac nişte mici corecţii. N-am ajuns în Canada trecând prin Anglia, ci trecând prin Budapesta. Episodul Anglia (unde am ajuns cu ocazia unui eveniment SF, ai dreptate), dacă tot îl aduci în discuţie, a avut mai mult un rol de catalizator, în sensul că, întorcându-mă din Londra, după aproape un an jumate, n-am reuşit să mă readaptez la viaţa de-acasă. Social, economic, politic… Şi când spun acasă mă refer la România. România din 94. Între timp lucrurile s-au mai schimbat. România nu mai e singurul loc în care mă simt acasă. Iar visul meu de a ajunge pe continentul american, precede mai toate celelalte visuri ale mele. A doua corecţie este că n-am visat niciodată să ajung scriitor celebru, am visat să fiu bogat, dar asta e o poveste tangenţială, motorul meu literar a fost cu totul altul. Pasionat SF eram. Încă din clasa a patra, când mi-au căzut în mână primele fascicole SF (m-au sedus coperţile) apoi poveştile şi basmele şi, însfârşit, primul roman de gen care mi-a excitat imaginaţia în ultimul hal, „Sfera” lui Voicu Bugariu (la care tot coperta m-a atras iniţial). Abia pe urmă l-am descoperit pe Jules Verne, Arthur Conan Doyle, Edgar Allan Poe, HG Welles şi Karel Čapek.

A scrie în Canada, ca să-ţi răspund măcar la una din întrebările şuvoi cu care m-ai mitraliat, e la fel cu a scrie în România. Mă refer la autorii de limbă română. Nu e nicio deosebire. Dacă nu câştigi bani din scris, nu eşti un profesionist, ci un amator. Oriunde ai fi. Canadienii nu mă cunosc pentru că nu scriu în engleză, iar românii sunt puţini care au auzit de mine pentru că, deşi am trecut prin fandom şi chiar am fost foarte activ, la un moment dat, am plecat din România. Nu e loc pentru glorie. Pentru mine a scrie înseamnă, cum spune englezul, quality time. Un timp investit la capitolul plăcere personală. Timp pe care l-am sacrificat cât am stat în Anglia, n-am avut încotro, apoi intervalul de timp petrecut în Romania până la plecarea în Canada (tot pentru că n-am avut încotro) şi chiar câţiva ani cât a durat adaptarea la condiţiile emigrării. Tot aşa, n-am avut încotro. Vreo şapte ani în total. Şapte ani în care n-am scris nimic.

Scriitor n-am ajuns, autor da. Autorul câtorva cărţi. Asta e a treia corecţie.

Faptul ca românii canadieni sunt mai degraba tehnocraţi ar trebui sa reprezinte un atu în plus, amatorii de sefe vin cu precădere din zona aceasta, a "corpului tehnic". Sau, mă rog, asta se întâmplă în România, poate că în Canada lucrurile stau altminteri.

Amatorii de SF vin din toate mediile, gustul pentru SF se formează încă din şcoală, când încă nu ai o idee clară a profesiei pe care o vei urma. Pe mine m-a prins în generală, clasele V-VIII, pe când eram elev la Liceul de Arte Plastice. Eram pasionat de pictură. Mai târziu am devenit pasionat de chitară clasică, iar şi mai târziu de fotografie. Uite aşa am ajuns la politehnică.

Nu citesc inginerii de pe acolo?

Ba da. Ziarele!

Ce le lipseşte să citească? Ochelari buni sau literatură bună?

Timpul. Pe continentul nord american se munceşte. E un hei-rupism generalizat.

Sau talent? Crezi că pot exista consumatori de sefe cu talent? Aşa cum există scriitori cu talent, ar fi corect să spunem că există sau ar trebui să existe şi cititori cu talent?

Nu cred. Ar fi incorect. Talentul ţine de activitate (creatoare), pe când consumatorul se află pe o poziţie mai degrabă pasivă. Dar înţeleg unde baţi. De aceea aş înlocui talentul (referitor la lectură) cu pasiunea. Iar cititorul specializat în lectura literaturii SF e un pasionat. O ştim amândoi.

Mă nedumereşte afirmaţia ta…

Că o ştim amândoi?

… că dacă nu câştigi bani din scris eşti un amator. Să zicem că un scriitor îşi publică romanul contra sumei de un leu sau de un milion de rupii, nu contează. Aşadar este profesionist. Romanul publicat este o aiureală. Vecinul său de palier (sau de curte, sau de stradă etc) publică şi el un roman, pe cheltuiala sa. Romanul acesta este o capodoperă. Lumea este obişnuită să înţeleagă că un profesionist reprezintă o anumită valoare. Amatorul aspiră doar la recunoaşterea valorii. Prin urmare: avem un profesionsit care scrie prost şi un amator care scrie bine. Să înţeleg, aşadar, că nu trebuie să punem mereu egal între profesionist şi valoros? Exemplul dat mai înainte, deşi fictiv, poate fi întâlnit adesea în viaţa de zi cu zi.

Când ziceam a câştiga bani nu mă refeream la a câştiga un leu, e destul de păgubos, ci la a trăi de pe urma scrisului, a scrisului ca profesie, de unde şi profesionismul. Toţi cei ce trăiesc de pe urma unei profesii se numesc profesionişti, sper că eşti de acord. Ceea ce nu te aruncă neapărat în vârful unei ierarhii, dar te plasează pe un anumit palier valoric. Amatorul, pe de altă parte, e o persoană care face lucrurile cu pasiune. E un hobbyst. Sigur că, uneori, se poate întâmpla să scrie la fel de bine sau chiar mai bine ca un profesionist, însă lucrurile astea se petrec mai rar. În general, amatorii se ocupă de artă din plăcere, sunt nişte diletanţi, fără o pregătire corespunzătoare. Cum ar fi ca un jurist a cărui pasiune e arhitectura să facă proiecte mai bune decât un arhitect profesionist? Or literatura e mai grea, mai complexă am vrut să spun, decât arhitectura. Cum ar fi să cânt eu la vioară, exersând când mă întorc de la serviciu, mai bine ca unul care a terminat conservatorul şi continuă să studieze 10-12 ore pe zi? Ştiu că poţi să vii cu exemple din istorie, matematicieni, medici, ingineri şamd, care au scris cu talent şi chiar au produs capodopere în literatură, dar la fel de bine pot veni şi eu cu contra exemple.

De ce nu scrii în engleză?

Pentru că literele din alfabetul englezesc n-au diacritice.

Ai avea şanse mai mari să fii recunoscut ca un autor-scriitor celebru. Şi valoros pe deasupra. În România există personaje care scriu numai în engleză tocmai pentru a escalada mai uşor culmile muntelui Parnas. Ar fi asta o soluţie? Să scriem în graiuri mai răspândite? Poate în cantoneză sau în mandarină?

Am impresia că întrebările tale legate de limbă sunt retorice. Dar îţi voi răspunde. Dacă aş stăpâni engleza cel puţin la fel de bine ca limba română (unde mai am, totuşi, lacune) probabil aş scrie şi în engleză. Spun probabil pentru că, până la urmă, aş folosi limba de care mă simt mai ataşat spiritual, mai apropiat sufleteşte chiar dacă le-aş stăpâni pe amîndouă în egală măură. Tocmai pentru că nu sunt un profesionist, ci amator. Tu cunoşti personaje din România care scriu în engleză, eu nu cunosc niciun canadian (nici măcar cu părinţi emigraţi din România) care scrie în româneşte. Asta ar trebui să fie o glumă. N-am nimic cu românii din România care scriu în engleză, însă niciodată nu se vor ridica la performanţe notabile. Nu trăind în România. E o părere personală pe care aş putea să o nuanţez, dar prefer să mă întrebi altceva. Până atunci te plictisesc cu o anecdotă. La serbarea Crăciunului, aranjată de compania la care lucrează soţia, am făcut cunoştinţă cu o colegă a ei (a soţiei), o româncă şi soţul acesteia. Am uitat cum îl cheamă. Tipul vorbea atât de muzical încât mi se părea că se exprimă în altă limbă română. Parcă era Pitiş la Teleenciclopedia. Era volubil şi se exprima cu uşurinţă. Eu tot încercam să stabilesc cam din ce parte a României ar putea fi. Prima oară am presupus Bucureşti, dar nu după accent, ci după faptul că era mai brunet. Ca să aflu cu stupoare că era din Timişoara, fusese medic urolog 20 de ani acolo. Şi să mai aflu, cu şi mai mare stupoare că, pe deasupra, era irakian.

Aşa cum românul Cioran a fost francez?

Sau invers, francezul Cioran era, de fapt, român.

Prin urmare, scrii pentru că eşti hobbyst, am împrumutat cuvântul de la tine, şi pentru că nu poţi altfel.

Pot şi altfel (fără nicio conotaţie). Şi sunt convins că ar fi mai rodnic să mă dedic lecturii, lectura fiind mai interesantă şi mai folsitoare, o recunosc toţi autorii cu care am mai discutat. În ultima vreme mă pasionează călătoriile spaţiale (în sensul de explorare) şi geometriile ne-euclidiene. Nu neapărat cele psiho sociale, interioare. Tot ca pe o aventură a cunoaşterii. Foarte de curând, citind la întâmplare, am găsit rezolvarea la o preblemă pe care mi-o puneam mai de mult. De ce se deplasează undele sinusoidal.

Dacă nu scrii ce se poate întâmpla? Se revoltă personajele pe care le porţi în mintea ta? Încearcă ele să preia controlul asupra ta?

Chiar aşa, se revoltă. Pentru că sunt personaje reale oricât de ficţionale mi le-aş dori. Un autor, după mine, se regăseşte în pielea fiecăruia din personajele sale oricât ar vrea sau ar încerca să se detaşeze asumându-şi doar rolul de povestitor, de observator. Aşa ceva nu există. Aşa ceva nu se poate. Am citit câteva articole despre imparţialitatea autorului, sau mai bine spus de neutralitatea lui vis a vis de personajele sale, dar le consider bazaconii. Atunci când construieşti personaje le împrumuţi automat din experienţa şi personalitatea ta. Din cunoştinţele tale (chiar dacă te documentezi în mod special pentru ele, cu fişe, studii de caz etc). Povestitorul se implică atât indirect cât şi direct, uneori de-a dreptul brutal, în viaţa şi evoluţa personajlor sale şi a poveştii pe care o narează. Şi asta indiferent că e vorba de un extraterestru de pe Alfa Centauri, sau colegul de serviciu. Şi, practic, în ceea ce mă priveşte, până le găsesc un cadru de acţionare, personajele sunt voci în mintea mea aflate într-un conflict permanent. Între ele sau între mine şi ele. Ar trebui să ştii şi tu cum e. Pentru că scrii mai bine ca mine. Şi să-mi povesteşti.

Chiar aşa, dacă tot vorbim despre personaje, cine este Dorian Duma?

Un tip pe care-l cunosc.

Comandantul suprem al personajelor tale?

În unele circumstanţe. Dar nu mereu. Nu în permanenţă. Am citit chestia asta în teoria corzilor. Sunt atât de mici corzile astea încât nu le vom vedea niciodată. Totuşi, în micimea lor mai şi pulsează. Existenţa lor e doar teoretizată ca să explice realitatea. Le-am văzut reprezentate într-un film animat. Nici nu mai ştiu, li se atribuie în jur de 11 dimensiuni, de parcă opt sau nouă nu erau de ajuns, deja mai mult decât pot eu să înţeleg. Eu aş înţelege maxim patru. Cele trei cu care mă întâlnesc toată ziua şi le aplic şi încă una, timpul să zicem, o zice şi Einstein, care să mă asigure că lumea e mai complexă decât o percep eu cu simţurile mele.

Cine guvernează, Dorian Duma sau Costel Baboş?

Eu guvernez. Ai observat că n-am răspuns la întrebarea cu preluarea controlului, cine pe cine guvernează, cine pe cine manipulează. Deci eu sunt dirijorul. Acum singura problemă care se pune e cine sunt eu. Sunt eu Dorian Duma sau sunt Costel Baboş? În mod clar, Costel Baboş semnează cărţile mele. Însă, în ultima vreme, pare să le scrie Dorian Duma. Dorian Duma se mişcă mai lejer şi aşa cum ai observat e şi personaj, chiar cel principal în marea majoritate a poveştilor mele. Revin la corzi. O coardă e o particulă elementară ipotetică aflată în excitaţie. Cine o excită nu se ştie. Exact cum nu se ştie de ce se roteşte electronul în jurul nucleului. Că nu de nebun. Ori o fi o mărime caracteristică, a primit un impuls iniţial şi de atunci se tot roteşte. Spinul.

Spuneai mai devreme că pe continentul nord-american se munceşte mult şi de aceea inginerii citesc mai degrabă ziarele.

Mă amendez. Citesc şi multă tehnică în domeniile în care profesează.

Din lipsă de timp, lectura unui roman devine o îndeletnicire de vacanţă.

Nu asta şi e?

Să zicem... Îmi vine să spun că şi în România se citeşte puţin, prin urmare se munceşte în exces. Dar nu zic. Ştiu eu de ce. Aşadar, se citeşte puţin, din ce în ce mai puţin literatură. Crezi că asta este o tendinţă globală?

Cu siguranţă, dacă te referi la formatul cărţilor tipărite. Au apărut medii noi, internetul e din ce în ce mai popular şi mai populat. Când eram eu copil televizorul însemna un singur canal (două pentru bucureşteni) gestionat de partidul comunist, cinematograful o reluare de filme vechi, anacronice, sau importate din proximitati comuniste, teatrul mai mult pentru elite, radioul şi ziarele erau, îţi aminteşti, un instrument propagandistic de indobitocire a populaţiei. Rămâneau cărţile. Cărţile, cu toate că exista şi aici un sistem de control draconic a maşinăriei comuniste, mai scăpau. Fie ca erau clasice, fie că respectau anumite ”norme”. Lectura nu era numai mod de a-ţi petrece timpul plăcut, ci şi un mijloc de investigare, aventură, evadare în libertate, cel puţin iluzia evadării, ieşire din cotidian, experienţă şi cunoaştere. Apoi au apărut jocurile pe calculator. Noile generaţii preferă jocurile pe calculator mai mult decât orice altceva. Sunt din ce în ce mai complexe şi, în acelaşi timp, tot mai accesibile. Jocurile, desigur.

În România nu cred că se exagerează cu munca. Eu aş spune că dimpotrivă, contrar logicii tale şugubeţe. Românii nu mai au timp de romane nu pentru că muncesc mai mult, ci pentru că citesc ziarele şi mai ales tabloidele. Se uită mult la televizor. Urmăresc circul politic, circul cocălarilor şi al piţipoancelor (vedetele noastre tv) şi mai urmăresc telenovele. Pe de o parte. Pe de alta stau şi se scarpină în cap după soluţii de supravieţuire. Îţi mai arde să citeşti o carte când nu ştii de unde să scoţi un leu pentru achitarea facturilor sau să bagi ceva în stomac? Apoi se spune, tot în România, că numai proştii muncesc. Şi cum românii se ţin de foarte şmecheri… Un şmecherism dăunător şi deloc productiv, întreţinut în special în oraşele mari, dar mai ales, scuză-mă că-ţi spun, în capitală. De aceea, de câte ori ajung în România, evit capitala. Ultima oară am fost în Bucureşti când am părăsit România. Când am emigrat adică. În 96. Încă din tren, rapidul Timişoara- Bucureşti, îmi luasem loc pentru clasa întâi ca să evit aglomeraţia, vagonul era literalmente pustiu, conductorul de tren voia să mă amendeze că erau prea multe geamantane în compartiment, că de ce nu le pusesem la vagonul de bagaje. Aveam exact doua bagaje de persoană (incluzând copiii). Nu prea înţelegeam ce voia de la mine.

- O bere, domnule, ce să vreau?

- Şi de ce n-ai spus de la bun început că vrei să te mituiesc?

- Parcă dumneata nu ştii.

Culmea e că nu ştiam, niciodată n-am reuşit să mă obişnuiesc cu felul acesta fanariot, balcanic, al românului, în special al românilor din capitală. Îmi cer din nou scuze faţă de bucureştenii oneşti, pentru că am întâlnit şi din aceştia.

Peronul era plin cu prieteni care mă conduceau ”pe ultimul drum”. Majoritatea erau SF-şti de la Helion şi HG Wells. Victor Rojakovski şi Constantin Cozmiuc au început să strige, la un moment dat, „Baboş preşedinte!”, o efuziune bahică, li s-a alăturat Traian Abruda dacă nu mă înşel şi alţi câţiva, stârnind brusc interesul celorlalţi călători, dar mai ales al conductorului de tren care a renunţat pe loc la bacşiş, derutat. Şi-a cerut şi scuze, până la urmă a trebuit să-i îndes cu forţa o bancnotă în buzunar. În aeroport, vameşii mi-au deschis geamantanele şi mi-au scos toate hainele şi lucrurile pe o masă, parcă eram la piaţă. Mi le-au golit de fapt, a ieşit un haos. Mi-au găsit două tablouri în ulei, unul semnat de Traian Abruda şi celălalt de Sergiu Nicola, amândoi cunoscuţi în fandomul SF. Aveam acte pentru ele care-mi permiteau să le scot din ţară legal. Dar vameşii români mi-au reproşat că nu venisem cu o zi înainte să fac vama. Mi s-a părut exagerat, nu scria niciunde şi nici n-am fost avertizat când mi-am cumpărat biletele. Şi nici nu voiam să stau o noapte în Bucureşti. Şi pentru că mi se părea o bătaie de joc să vin cu 24 de ore înainte pentru un control vamal.

- Nu mai plec!

- Poftim?

- Nu mai plec. Mă întorc în Timişoara. O să-mi cumpăr alte bilete cu decolare din Budapesta. Vă rog să-mi puneţi lucrurile la loc, în geamantane.

- Stai, domnule, ce-ţi sare ţandăra imediat? Că se rezolvă. Dă şi matale ceva, că oameni suntem.

- N-am nimic de dat. Toţi banii mei sunt la ora asta transformaţi în cecuri de călătorie. Ori mă lăsaţi să plec, cum ar fi normal, ori mă întoarceţi. Dar pentru taclale şi negocieri nu mai am nervi.

M-au lăsat să trec. Începusem să am emoţii, nu mai aveam resurse financiare pentru alte bilete. Desigur, m-au urmărit lung cu privirea, m-au înjurat, m-au făcut cărpănos şi mai cine ştie cum.

Întreaga planetă renunţă la citit dupe ce şi-a stricat ochii mii de ani cu semne scrijelite te miri pe unde? Ce-o să facă omenirea atunci când ultimul scriitor din lume va scrie ultima carte de pe Pământ şi va spune, apoi, Gata, mă duc la pescuit, nu mai scriu.

Revin la români. Românii lucrează mai mult numai când ies din ţară. Cu excepţia românilor care ies din ţară la furat. Când ies din ţară la muncă, românii mai uită din şmecherisme şi devin harnici. Cei care se stabilesc definitiv în afara patriei se integrează repede condiţiilor din ţara adoptivă şi chiar reuşeşc să-i ajungă din urmă pe băştinaşi. Pe cei din clasa de mijloc.

Nu renunţă întreaga planetă la citit, exagerezi. N-o să se întâmple niciodată. Oamenii vor scrie mereu şi vor citi mereu. Până la urmă, arta nu e pentru toată lumea. Doar pentru degustători. Până la urmă se vor stabili nişte proporţii. În Canada, de exemplu, topul cititorilor îl dau femeile. În special cele casnice. Pentru lectură îţi trebuie timp. Însă, în societatea modernă, timpul se împuţinează. Şi parcă trece mai repede. Pregătirea profesională e din ce în ce mai complexă, anii de studiu se înmulţesc, cursurile de perfecţionare la fel, iar programul de muncă de opt ore a rămas o utopie. Transportul înspre şi dinspre serviciu tinde să ocupe tot mai mult din timpul rămas, iar orele peste program au devenit rutină. Tehnologia, în loc să ne uşureze viaţa, a devenit un element de stres. Lucram la o companie norvegiană, acum vreo doi ani, construiam unităţi mobile de forare (petrol) şi am avut perioade când rămâneam la serviciu şi 14 ore, fără sâmbete libere, fără duminici. Mai în glumă, mai în serios, i-am cerut şefului să-mi instaleze un pat pe undeva şi un duş. Nu mai aveam nici timp şi nici chef de literatură. Mă refer la partea de lectură, de scris nici pomeneală. Ajungeam acasă şi cădeam. Nici să mănânc nu mai aveam chef. Ce televizor, ce schimbat o vorbă cu băieţii, ce viaţă sexuală. Soluţia a fost să-mi dau demisia.

Ce ai face dacă ai afla că eşti ultimul scriitor din lume?

Teoretic, nu? Doar am stabilit că nu sunt scriitor, ci autor.

Şi singurul tău cititor, fireşte...

Nu te laşi.

Ai mai scrie atunci? Şi ce ai scrie? Uite, te provoc, scrie ultimul roman de pe Pământ.

Ba te provoc eu, scrie-l tu. Eu, cu permisiunea ta aş reveni la teoria corzilor.

Bine, am să-l scriu eu dacă voi fi ultimul autor de pe Pământ. În ordine, să revenim la teoria corzilor. De ce te atrage această teorie? Crezi că poate explica lumea mai bine decât avem nevoie s-o înţelegem?

Nu ştiu dacă mai bine. Poate mai consistent. Ca amestec şi nu ca, evitând cacofonia, compoziţie. Consistent = vârtos. Se spune despre vidul cosmic, fizicienii o spun, că are consistență, vâscozitate. Și, pe deasupra, mai are și masă. Altfel, rămân mereu probleme nerezolvate. Sunt destule teorii ce vor să unifice totul şi care elimină forţele slabe şi forţele tari de pe eșichierul fizicii moderne. Pentru mine, bosonii ăştia sunt foarte derutanţi. Am şi eu exemplele mele. Apar ca reziduuri de dezintegrare şi, dacă discutăm de bosonul Higgs (unul din cei cinci bosoni elementari), ei bine, nici n-a fost observat experimental. Dar există (cu certitudine)!! Altfel n-ar mai ieşi nişte calcule. Chiar are și o poreclă, „particula lui Dumnezeu”. Au fost şi sunt inventate matematici care să explice absolut orice ipoteză oricât de absurdă ar putea fi. Teoria corzilor mă atrage prin noutate, totuşi, fără să mă surprindă. Are și ea postulatele sale. Ne mișcăm într-un ocean de postulate. Cândva, prin liceu, dacă nu ceva mai târziu, încercam să-mi imaginez cam cam cum ar trebui să arate particula ultimă, cărămida fundamentală a tuturor celorlalte particule şi am ajuns la concluzia că astfel de cărămidă nu există în realitate. Cel puţin nu la nivelul observaţiei experimentale. Mi-am reprezentat sau mai degrabă imaginat un ceva care se rotea, oscila, vibra sau pulsa. Și că doar mișcarea îl făcea să existe. Cuvântul lui Dumnezeu cel de „la început…”, unda electomagnetică, vibrația. I-am povestit cuiva, un tip în care aveam încredere pe vremea aceea, iar acesta mi-a spus că ideea e fumată deja, că e parte din teoria corzilor, o chestie nimicitoare, cum s-a exprimat el. Pe urmă, să aflu că particulele, inițial, n-au avut masă. Când a avut loc Big Bangul masa lipsea din ecuație, masa a fost introdusă abia după apariția câmpului Higgs și bosonul său după care aleargă azi atomiștii cu limba scoasă.

La ce ar fi bună teoria corzilor pentru un parlamentar? Sau pentru un ceaprazar?

Probabil că dacă ai expune-o unui parlamentar, l-ai adormi. Însă un ceaprăzar ar căsca ochii mari şi i-ai câştiga respectul.

Dacă Hemingway ştia despre teoria asta crezi că se mai apuca de băut?

Infinitul mă deprimă tocmai pentru că nu-l înţeleg. Îmi amintesc de The Truman Show în care eroul filmului trăieşte într-o lume îngrădită, tot universul său tangibil fiind un spaţiu capitonat cu pereţi de pânză pictată. Infinitul nu face decât să-ţi creeze incertitudini, să ai senzaţia că nu însemni nimic, nu reprezinţi nimic, că nu există nici o scară valorică, nicio măsură şi nu te poţi raporta la absolut nimic. Realitatea poate fi doar un vis nici măcar al tău, sau un capriciu al imaginaţiei şi fanteziei cine ştie cărei entităţi dintr-o lume de care habar nu ai, proiectată după alte modele fizice şi matematice. Percepţia asta a spaţiului infinit sau a timpul infinit poate fi la fel de iluzorie ca şi universul lui Truman. Teoria corzilor pare exotică, aduce cu sine un număr fix de dimensiuni. 11. Nici mai mult, nici mai puţin (în ultima ei variantă). Chiar dacă eu nu mi le pot imagina. Chiar dacă despre a 11-a dimensiune se spune că ar fi o membrană, tot infinită, reprezentând universul în care existăm alături de alte membrane, paralele cu acestea, infinite la rândul lor ca întindere şi ca număr. Cu siguranţă că Hemingway ar fi băut oricum, pe mine teoria corzilor nu mă reţine de la băut. Dimpotrivă. Nu că aş bea. Dar nici că n-aş bea. Din ce am auzit se pare că Hemingway avea o toleranţă ridicată la alcool, n-am nicio idee cât l-a afectat băutura în cele din urmă. Aş bea şi eu mai mult dacă aş fi sigur că voi lua Nobelul într-o zi.

Poate că renunţa la literatură.

Dacă ar fi auzit de teoria corzilor? Nicidecum. Sau tu sugerezi că scriitorii mari ar trebui să fie alcoolici?

Ce scriitori fundamentali ai tu? Scriitori fără de care, în viziunea ta, literatura ar fi mers doar într-un picior.

Literatura ar fi, cel puţin în ziua de azi, la fel de reprezentativă şi fără autorii pe care i-am citit eu. E doar un gând. Totuşi, l-aş menţiona pe Radu Tudoran. Ori pe Ionel Teodoreanu. Constantin Chiriţă şi Vintilă Corbul. Ion Creangă, Emil Gârleanu, Petre Ispirescu, Mateiu Caragiale. Din afară, trioul sud american Casares – Llosa - Cortazar. Deşi aş fi părtinitor, pentru că Jack London mi se pare la fel de bun, Mark Twain cu nimic mai prejos, Jules Verne şi Edgar Wallace. Alexandr Beleaev, Daniil Harms, Balzac, Dumas, Zola şi alte câteva zeci, sau mai degrabă sute. Borges, Marquez. Fără să se creadă că i-am lăsat pe cei doi intenţionat în coada listei. Sunt mort după sud americani. Am citit şi cărţi care m-au plictisit de moarte. Fie că nu aveam altceva la îndemână, fie din ambiţie. Printre cele care m-au plictisit sunt şi câteva considerate capodopere. Cum e „Abadon exterminatorul” (Ernesto Sabato) sau „Ulysses” (James Joyce), roman pe care nici n-am reușit să-l termin vreodată cu toate că am încercat de trei ori.

Din fericire, literatura nu e şchioapă. Să fie din pricină că pe scriitori nu-i interesează teoria corzilor? Poate doar pe scriitorii de sefe să-i intereseze.

Nu ştiu de ce am senzaţia că ai un fix cu teoria asta a corzilor. Rânjesc. Ți s-a pus pata pe ea. Pe scriitori îi interesează orice. Aş completa, aş spune că puţine lucruri există pe lume care să nu intereseze un scriitor. SF-ist ori ne. Amator sau profesionist.

Ce s-a întâmplat la Sângeorz Băi? A fost acolo unul dintre momentele astrale ratate ale sefeului românesc? Sau potenţialul acelui eveniment nu putea avea pretenţia să se transforme în eveniment astral?

La Sângeorz s-au pus bazele constituirii ARSFan. Chiar în deschidere, Cotizo Draia a citit poziţia celor de la Clubul Helion şi dacă bine îmi amintesc, Dorin Davideanu a prezentat-o pe a celor de la HG Wells. Erau două scrisori împotriva momopolizării SF-iste de la centru (Bucureşti). S-au folosit expresii cu trimiteri la cenzura exercitată de reprezentanţii partidului comunist, desigur, în care Mironov şi Albescu erau implicaţi şi vizaţi direct. Ei au şi luat poziţie, Albescu era deja beat (în deschidere!) a început să se bâţâie pe podium şi să-i împroaşte pe timişoreni în stilul său caracteristic de mare mahăr de partid. Ne-a aruncat în faţă punctul 8 din decalaraţia de la Timişoara şi ne-a strigat să ne facem un Banat independent. Sau regat. Ceea ce-mi aminteşte de ieşirea lui Albescu şi cu altă ocazie, la Timişoara, în 1989, unde se s-a ținut ultima convenţie naţională, împotriva profesorului Bruno Wurtz care conferenţiase despre Mişcarea New Age. L-a tratat ca pe un complotist, ca pe un atentator, ca pe un huligan ordinar, ameninţându-l în public pe linie politică şi profesională din cauza subiectului pe care-l deschisese şi discuţiile generate. La balul din aceeaşi seară Albescu Eremia s-a îmbătat ca un porc, deşi porcii n-au nicio vină că-l compar pe Albescu cu ei şi, la un moment dat, a început să plângă pentru că una din fete (îmi scapă numele ei) nu voia să danseze cu el. Şi îmi mai amintesc, în 82, la una din sesiunile Helion, ţinute la Casa Tineretului, tot la balul de seară, Albescu s-a îmbătat şi a început să spargă pahare. La fiecare pahar spart îi prezentam nota de plată (paharele erau pe inventarul Casei Tineretului) până când profesorul Cornel Secu m-a oprit.

- Nu-i mai luaţi bani lui ăsta, ne-a spus. E un tip influent şi supărăcios.

În Revista Pros Scris 1 și 2 din 2007, Cătălin Ionescu face precizarea că Albescu a întreținut relații stânse cu cluburile timișorene. Posibil, percepția mea nu e aceeași, iar după episodul cu Bruno Wurtz, toți am fost dezamăgiți (consternați ar fi cuvântul și supărați, nuanțând) de prestația acestuia.

Din 90 am fost secretarul Clubului Helion, nu prea ieşisem din Timişoara cu SF-iştii, pe cei din afara Timişoarei îi ştiam numai din texte sau întâlnirile ce aveau loc în oraşul bănăţean cu diferite ocazii. Convenţii, sesiuni, aniversări. Cele două declaraţii ale cenaclurilor timişorene au dinamitat sala de la Sângeorz. În pauză am fost contactaţi de clujeni, prin Mihai Victor Stoica si Mircea Naidin care au aderat pe loc la ideea de a crea un al doilea pol SF ca o contrapondere la cei ce trăgeau sforile acoperiţi de Ministerul Tineretului şi Sporturilor. Apoi au fost cei de la Sibiu, prin Dan Iordache, fraţii Pecican din Arad, Braşovul, Ovidiu Petcu din Slobozia, o parte din bucureşteni etc Nu mai țin minte care a fost poziția lui Doru Pruteanu, gazda de la Sângeorz, sau dacă a avut vreuna.

Ai vreo întâmplare picantă ce merită amintită?

Nu am, dar pot să te asigur că din 82 şi până la plecarea mea din ţară, dacă era vineri era Helion. Dacă ţi neapărat o să inventez una. Prin toamna lui 90, pe timpul primului mandat al lui Iliescu, fusesem programat să citesc, dar cum lipsisem cu o vineri înainte, ceea ce mi se întâmpla extrem de rar, s-au refăcut programările şi, în vinerea respectivă, ne-am trezit că eram doi la lectură, eu şi cu Darius Luca Hupov. Pe Iliescu l-au votat atunci, e bine să nu uităm, e bine să ne amintim cât de manipulaţi am fost, peste 12 milioane de alegători!! O lichea bolșevică. Darius avea un text scurt de două pagini, mi-am făcut socoteala că voi avea suficient timp să citesc şi eu după el. Însă n-a fost aşa, discuţiile pe textul lui Darius s-au întins şi s-au tot întins, spre disperarea mea. Disperarea mea venea din faptul că la şedinţă îşi anunţase participarea şi Cristian Tudor Popescu, pe atunci redactor şef la suplimentul literar al Adevărului şi, din acest motiv, chiar reprezentarea membrilor timişoreni era mai puternică. Veniseră toţi „greii”, ca să spun aşa. Erau acolo, Mihai Alexandru, Silviu Genescu, Cotizo Draia, Dorin Davideanu, Lucian Ionică, Duşan Baischi, Cornel Secu, Laurenţiu Nistorescu, Györfi-Deák György, Tudor Beşuan, Lucian Vasile Szabo, George Terziu (după ani de absenţă) şi mulţi aţii. A trecut şi Daniel Vighi, sper să nu mă înşel. I-am ameninţat că pot să lungească discuţiile oricât, că eu voi citi în seara aceea şi nu un text de două pagini. Mi s-a părut o glumă să bați o oră apa în piuă pe un text de nici o mie de cuvinte. Mă şi ambiţionasem. Până la urmă, cu chiu cu vai, în lehamite, mi s-a dat undă verde. Lumea era deja obosită, aştepta punctul trei, adică berea, adică pe Maricica! Maricica, în sine, e un întreg lanţ de întâmplări picante (poate cu altă ocazie). Eu am început să citesc, puţin emoţionat, dar impasibil la nerăbdările celor din sală. Am avut avantajul unei dicţii bune (pe atunci) şi o voce puternică, textul avea şi ceva umor, s-a făcut repede linişte şi n-am fost bruiat până la sfârşit. La sfârşit, impresionat, CTP s-a oferit să-mi cumpere povestirea pentru Adevărul Literar. La care Cornel Secu s-a opus, reţinând-o pentru numărul următor al Helionului. Număr care n-a mai ieşit mulţi ani de atunci încolo şi nici povestirea n-a mai fost publicată. Însfârşit, am fost foarte excitat, textul a prins, Maricica şi-a făcut apariţia şi berea a început să curgă. După terminarea şedinţei l-am invitat pe CTP la mine acasă. Au venit mai mulţi, soţia era în tură de noapte aşa că am făcut-o lată cu ghebulaş de Solventul (alcool etilic cu apă). La început s-a discutat literatură, încercam să-l conving pe CTP că în „Planetarium”, volumul său de debut, scrisese o povestire importantă, fără să accentuez una singură, sau poate am accentuat. Pithya! Alţii se omorau după Casargoz, dar mie nu-mi plăcea Casargoz, acum nici nu mai ţin minte despre ce era vorba în Casargoz.

După ce s-au mai încins spiritele s-a trecut pe politică până aproape dimineaţa. FSN-ul şi partidele istorice. Despre politrucul Iliescu şi ceilalţi lideri politici. CTP era în mare vervă. Pe la patru, cu capul mare, lumea s-a cuibărit care pe unde, Traian Abruda a plecat acasă, locuia destul de aproape, iar eu am rămas treaz să dau mâncare copiilor pe când se trezeau. CTP şi Victor Rojacovschi s-au întins pe patul în care dormeam eu cu soţia, pat care a şi cedat sub greutatea celor doi, să nu zic grași, dar grei, mătăhăloși (nu patul, ci piciorul patului a cedat). Unul din băieţii mei a şi rămas cu un tic verbal de atunci, oricine venea la noi şi se aşeza pe pat, era atenţionat:

- Cade patul!

La câteva luni după întâmplare, m-a strigat băiatul să vin numaidecât în sufragerie (unde ţineam televizorul). Îl identificase pe CTP, într-o emisiune pe programul unu Bucureşti. CTP începuse să-şi construiască imaginea de comentator politic, era tăios şi combativ. Poate puţin cam prea tăios. Şi puţin prea combativ.

- E nenea care ţi-a rupt patul, tata! Vino repede!

Aşa, ca paranteză, după 90 nu numai că mă implicam cu trup și suflet la organizarea sesiunilor și a revelioanelor Helion, dar am început să și moderez clubul până la plecarea mea în Marea Britanie. Cornel Secu se lansase în afaceri şi nu mai avea atâta timp, deşi se străduia să fie prezent la întâlniri.

Cum se vede acum, din Canada, sefeul românesc? Având în vedere distanţa, în mod normal ar trebui zăriţi doar autorii cu adevărat mari iar cei mărunţi să se piardă într-o linie de fundal vag zimţată.

Eu îl văd destul de bine. Şi vârfurile şi colinele sale, fiind încă un fun, un pasionat. Din păcate, ajung destul de greu la textele şi cărţile autorilor români, cu excepţia celor publicate pe internet. Am primit majoritatea numerelor Helion tipărite după plecarea mea din România prin bunăvoinţa prietenului meu Cornel Secu, ori de la Editura Bastion (prin aceeaşi filieră) volumele scoase de editură, cartea ta (de pe care încă îmi lipseşte dedicaţia), a lui Dănuţ Ungureanu şi a lui Cristian Mihail Teodorescu, iar uneori direct de la autori, Dusan Baischi, Silviu Genescu, Laurenţiu Nistorescu, Lucian Vasile Szabo, Radu Pavel Gheo, Marcel Luca etc.

A fost o vreme când intram des pe lista aceea SF de discuţii, dacă ţi-o mai aminteşti, la sfârşitul anilor 90. Apoi mai intru pe bloguri, reviste electronice (HG Wells, ProScris, Nautilus) şi, de curand, pe website-ul SRSFF. Cu unii autori SF m-am încrucişat şi pe alte site-uri literare, cum a fost Ovidiu Bufnilă, Ionuţ Caragea, Marian Coman, Balin Feri… sau am comunicat direct prin e-mail şi messenger. Ori prin telefon. Andrei Valachi mi-a trimis volumul său prin e-mail, înainte chiar de a fi publicat.

Câteva cuvinte despre cărţile tale?

Da, deşi nici n-am apucat să vorbesc despre cărţile altora. Mi-a plăcut foarte mult „Vremea renunţării”, dar cum vrei tu. Am debutat la editura Marineasa din Timişoara, în 1994 cu „Un om din Wayfalua”. La cuprinsul volumului şi chiar asupra textelor, am lucrat cu Eugen Dorcescu, redactor, pe atunci, la Editura Facla, unde iniţial mi-am depus manuscrisul. Cornel Ungureanu mi-a publicat câteva fragmente în Orizont, revista locală de cultură şi m-a invitat să citesc la cenaclul studenţesc Pavel Dan, impresionat de câteva din textele mele. De la Editura Facla, cartea a fost preluată de Gabriel şi Viorel Marineasa şi a fost tipărită în timp ce eu eram în Marea Britanie. Lansarea a avut loc fără mine. Volumul s-a bucurat de succes critic, am avut cronici bune în România Literară, Viaţa Literară, Orizont, Helion şi recenzii (Arca, Familia). In JSF am avut o scurtă prezentare făcută de Mihai Grămescu.

În 97 am intrat în antologia „Zona- prozatori şi poeţi timişoreni din anii 80 şi 90”, tipărită la Editura Marineasa.

Exact după zece ani am revenit cu o a doua carte, „Probleme bărbăteşti”, în care apărea personajul Dorian Duma despre care m-ai întrebat adineaori, la aceeaşi Editură Marineasa, cu o prefaţă a lui Eugen Dorcescu. De data aceasta am fost prezent la lansare, era prima mea vizită în România după opt ani, sala Orizont a fost plină şi cred că s-au vândut peste o sută de exemplare atunci, un record al editurii. Printre alţii, au vorbit Viorel Marineasa, Eugen Dorcescu, Cornel Secu, Silviu Genescu.

Următorul volum a fost cel de la Cartea Românească, un an mai târziu, „Aş crede în Dumnezeu”, roman autobiografic. A apărut într-un grup de şase romane cu care Editura Cartea Românească se relansa sub tutela Poliromului.

În 2009 Editura Bastion mi-a reeditat volumul de debut, revăzut şi adaugit ( am adăugat cam încă pe cât a fost iniţial). „Un om din Wayfalua şi alte povestiri”, alte povestiri fiind textele scurte scrise după debut, majoritatea apărute în revista Helion, cu o copertă de care s-a îngrijit unul din băieţii mei. De fapt, trei din cele patru cărţi, au ieşit cu coperţi făcute de băieţii mei. Ar fi culmea să nu mă laud cu băieții mei.

Mai am o carte terminată, „EPistolar”, o ţin pe calculator, carte în care reapare personajul Dorian Duma. Editurile din România nu acceptă manuscrise prin ataşament e-mail, sau dacă acceptă, trebuie însoţite şi de un manuscris pe hârtie. Şi cum nu ştiu când mai am bani să vin în România, stau cu el pe computer. Să-l trimit de aici prin colet nici nu mă gândesc. Conţine doar două texte din domeniul F şi SF, unul ţi l-am trimis ţie, te rog să-mi spui ce crezi.

De ce ai emigrat? De ce în Canada? Puteai alege o ţară mai aproape. Sau mai depărtată, dar mai exotică.

Pentru că mă stresa Iliescu. Pentru că n-am mai suportat circul politic, mârlănia, ţigănia, şpaga, nesimţirea, corupţia generalizată, ţepuirile şi şmecherii din România. Culminând cu manelele. Totul a culminat cu manelele şi manelizarea. Iar Iliescu era manelistul şef. Întorcându-mă din Anglia n-am mai reuşit să mă adaptez la viaţa din România, cred că mă repet, am mai amintit pe undeva. Parcă nu mai aveam aer. Apa nu mai avea acelaşi gust, iar oamenii pe care îi întâlneam pe stradă păreau alţi oameni. Mai îngânduraţi, mai încruntaţi, începuse să le dispară zâmbetul şi buna dispoziţie. Iliescu îmi amintea de mineriade, iar mineriadele de verii mei mineri din valea Jiului. Apoi s-a întors şi Val Antim din Belgia. Fără nicio legătură. Szasz Geza dădea semne de oboseală după travaliu depus la organizarea Euroconului din Timişoara… Apoi am devenit vicepreședintele clubului Helion deși începuse să mă preocupe plecare definitivă din țară. Uite o întâmplare picantă, ar trebui să-ţi povestesc cum am trimis bani soţiei, din Londra, prin Bridget Wilkinson. Pe de altă parte, standardele mi se schimbaseră în acel an şi jumate departe de casă, mai ales gusturile muzicale. Până la urmă, România avea să-l lanseze pe Adrian Copilu Minune, iar eu aveam să-mi iau zborul peste ocean.

De ce Canada? Pentru că planeta Marte nu era locuită. Pentru că în Canada am putut să plec legal cu acte de emigrare şi am putut să-mi iau şi familia cu mine, ceea ce în Anglia anilor 93-94 nu reuşisem. În 94 România nu era membră a comunităţii europene şi nici nu se întrevedea vreo şansă. Pentru că am văzut Canada, o țară suficient de exotică, ca pe o ţară cu exerciţiul democraţiei înfipt în piept, o ţară plină de resurse, cu potenţial şi oportunităţi.

Plină de oportunităţi putea fi şi Insula Paştelui.

Posibil. Ca taximetrist … altă oportunitate nu prea văd pe-acolo.

Acolo sigur n-ar fi ajuns minerii şi au şi un imn foarte duios.

Cu imnuri nu te poți hrăni. Și nici cu statui. Ori eu am emigrat cu o nevastă și doi copii, n-am fost un aventurier autentic.

În fine, să revenim la cărţile noastre de toate zilele. Ce citeşti acolo?

Cam ce citeam și în România, adică ce-mi cade în mână. Însă mult mai puțin. Dacă e vorba de carte. De când cu noile medii citesc mai mult pe internet.

Autori canadieni?

Destul de puțin. Sper că nu te surprind.

Există un science fiction eschimoș, dacă tot vorbim de Canada?

În toată Canada nu știu dacă sunt mai mulți autori de SF decât în România. Unul din ei e Nina Munteanu, propusă pentru Aurora Prix Award (premiu al asociației canadiene SF și F) pe 2009, autoarea romanului Darwin’s Paradox. Sper să fi auzit de ea tot românul SF-ist. Despre eschimoși (inuiți) nu știu aproape nimic. Decât că au inventat iglul, sunt singurul popor care trăiește pe trei continente, nu există analfabetism în rândurile lor și au doar două puncte cardinale. Nord și sud. Când pleacă din Canada și vor să ajungă în Siberia o iau spre nord apoi coboară spre sud.

Adică, ai observat în Canada un specific al ţării în sefeul propriu? E bine să existe, în general, o literatură de gen cu specific naţional?

N-am idee, dar cu siguranță există SF-ul american, iar Canda e parte din america (sau nord america).

Ar fi bine ca în fiecare ţară unde se scrie sefe, pe de altă parte, să existe şi o literatură paralelă, de export, care să fie înţeleasă şi de alţii.

N-am auzit niciodată de literatura paralelă. Și nici de cea de export.

Altfel spus, ar trebui să înventăm o literatură de export scrisă într-un limbaj universal, atenţie, limbaj şi nu limbă, aşadar un limbaj care să fie accesibil şi înţeles la fel din Insula Paştelui până în nordul Rusiei. Poate exista o astfel de literatură cu adevărat universală?

Eu credeam că literatura e universală. Arta, în general. Un limbaj în sine.

Parafrazăm un titlu al Paraziţilor: Dacă ai fi pentru o zi preşedinte… la SRSFF… Ce ai face? Ce ordonanţe de urgenţă ai da? Cum ai salva sefeul românesc de la starea sa de sublimă mediocritate? Ai porni o cruciadă împotriva playback-ului din sefeul autohton? Conştient fiind că vei primi peste gard numai pisici moarte…

În primul rând eu nu cred că SF-ul românesc trebuie salvat. Doar nu e Titanicul. Salvat de la ce, de la mediocritate? Păi suntem o țară mediocră, o națiune mediocră, numai unii cred că România e buricul pământului. Leagănul civilizațiilor, iar românii cei mai deștepți dintre deștepți etc.

Dacă aș fi pentru o zi președinte la SRSFF n-aș face nimic. SRSFF nu e o organizație de referință și nici nu cred că are nevoie de schimbări. Poate ajustări. E o asociație abia născută, încă în scutece, cu câțiva membri din care cel puțin jumătate sunt inactivi. Se exprimă printr-un blog, acum oricine poate să aibe un blog, și nu-și propune nimic concret. Ce-și propune SRSFF? Să existe pur și simplu? N-am văzut niciun plan obiectiv. Să introducă profesionalismul? Cum? Statutul ei nu poate fi citit decât prin comandă, în schimb există acces la un manifest care mie nu-mi spune prea mult. Ce aduce nou SRSFF? Aduce un plus, ca organizație, ca asociație, poate aici e noutatea, o nouă asociație SF. Nu sunt împotriva asociațiilor deși cred cu tărie că actul artistic, mă refer în special la literatură, e un efort individual și nu de sindicat. Rolul asociațiilor ar fi cel de promovare și, eventual, susținere materială. SF-ul românesc nu e lipsit de individualități, ci de ieșire la mare. Mediatizare. Ar avea nevoie de mai mult sprijin din partea Ministerului Culturii (și nu cel al „Tineretului și Sportului”!!) și chiar din partea Ministerului Învățământului, în manualele școlare ar putea fi introduse și texte de literatură SF autohtonă, de exemplu. Poate SRSFF să medieze acest lucru? Dar să organizeze o manifestare SF importantă? Un Wordcon, Eurocon sau măcar un Romcon? Are relații cu vreo altă asociație de același fel din țară sau din afara granițelor? Își poate permite o delegație reprezentativă la întrunirile internaționale ale fanilor SF? Își poate permite să traducă volume ale unor autori români pentru a le promova la edituri din țări importante, sau măcar la concursuri? A reușit să reactiveze cenaclul Prospect-Art, să scoată o antologie și să o pregătească pe a doua. Nu spun că e puțin. O să fiu cu ochii pe voi. Intru săptămânal pe blog. Din partea mea vă urez succes!

Mulţumim pentru urare. Să revenim la omul din Wayfalua. De fapt la Wayfalua: unde putem găsi pe hartă lumea asta?

Wayfalua se mai găsește doar în documente. Vechi. E un sat dispărut de mai bine de 300 de ani. Vatra satului ar fi pe locul comunei Cizer, dacă tot pomeneai de hartă (unde sunt născuți părinții mei) din județul Sălaj, sau Pria (sau între ele, Pria și Cizer fiind învecinate).

Se primesc imigranţi?

Da, constant, cu condiția să imigrezi în trecut.

Cine mai este primar în Wayfalua?

Cine să mai fie primar într-un sat dispărut. În 1449 Wayfalua a aparținut probabil lui Ştefan Bánffi. A fost mereu o dispută între familia Bánffi și cea a Chyzerilor. Numele de Chyzer fiind împumutat după cel al satului, desigur, Cizer, sau „terra Cesar” (cum apare în prima atestare scrisă la 1219). Pe de altă parte, administrația Regatului Maghiar se suprapunea unei structuri sociale românești mai vechi, există o mențiune a voievodului Petru din Cizer la 1449 şi a voievodului Grigore Baboş care conducea în 1594 peste crainicii satelor Cizer, Boian, Poniţa, Hurez, Stârci, Ratin şi Wayfalua, vezi Ioan Augustin Goia: Zona Etnografică Meseş, p. 15, Bucureşti 1982, o carte pe care o arăt la toată lumea ca să mă laud cu descendența mea voievodală.

Cum merge industria grea pe acolo?

Iar o ți pe-a ta. Dacă te referi la industria locală, singura, unica, țuica de prună, te asigur că merge la fel de bine ca acum câteva sute de ani. Merge sau mai degrabă alunecă pe gât. Bărbații o beau cot la cot cu femeile de la vârste care nouă ni s-ar părea fragede.

Merită ca la pensie oamenii să se retragă acolo, la omul din Wayfalua?

De meritat merită să te retragi oriunde. Oriunde la aer curat și apă de izvor. Fără îndoială, partea de Sub Meseș, față de alte zone ale țării, a păstrat mult din începutul de secol trecut, ca pitoresc, doar bivolii au dispărut și, pe ici pe colo, au mai fost înălțate case noi, casele căpșunarilor. Se pătrunde destul de greu, drumurile par niște tranșee, să ajungi cu mașina venind dinspre Oradea e o adevărată aventură.

Cu voia ta şi a cititorilor, o sa punem punct acestui taifas.

Cu voia mea nu, mai degrabă cu a cititorilor.

Pe care aş vrea să-l reluăm când vei veni în ţară.

Și eu, pentru că ne știm de mult, vorbim de mult, dar nu ne-am întâlnit niciodată…

Şi, ca la orice sfârşit de acest gen, îţi ofer ocazia să spui liber, câteva cuvinte. Ca la Oscar: salvaţi balenele… Sau ce vrei tu, salutări celor dragi.

Da, da, salutări celor dragi. Sau asta o spui tu?

Și așa mai departe…

Când e să discut liber îmi pierd ideile, încep să mă bâlbâi ca și politicienii români luați la întrebări pe stradă. Aș menționa doar, în virtutea dreptului la reclamă gratuită că, în prezent, lucrez la un roman a cărui subiect e bazat pe experiența mea de emigrant. Genul insolit spre fantastic. Am scris deja o primă parte și am avut feed back bun. Poate la iarnă când îmi programez un concediu mai îndelungat. În cazul în care nu mă hotărăsc să merg din nou la școală. Sau să fac o vizită în România…

Îţi mulţumesc Costel Baboş, mărturisesc faptul că a fost o încântare să stau de vorbă cu tine. Toate cele bune şi succes prin Wayfalua.

Mulțumesc și eu.

Edmonton in luna Mai

2010-05-08T13:23:00.001-07:00

În ciuda zăpezii din fotografie, cam groasă, fotografie făcută la nouă seara și-un pic, primăvara vine și la noi. Cu niște ezitări. Vine pentru că o așteptăm.Toată suflarea din Edmonton așteaptă primăvara, despre altceva nici nu se mai vorbește pe aici, decât despre primăvară, hokey, criza economică (pe gătate și aia), dezastrul ecologic din Golful Mexic și niște crime din oraș că altfel nu s-ar vinde ziarele. Dar primăvara n-are niciun motiv să mai întârzie. Copacii au înfrunzit, iarba și-a luat prima coasă, umblăm în tricou și unii s-au dat la pantaloni scurți. Na, să ningă, nouă nu ne pasă.
Între timp mi-am terminat primul contract de muncă pe anul ăsta, la rafinăria Petro-Canada din Sherwood Park, recuperând din pierderile financiare de peste iarnă. Am lucrat din nou pentru cazangii, de data asta n-am mai cărat ciocanul după mine, munca mea a fost mai mult de observator. Aici i se spune privitor. Sau urmăritor. Dacă, de exemplu, cineva sudeaza, altul trebuie să-l urmărească. Așa e regula, n-am inventat-o eu. Îți pui o vestă verde peste salopetă și îl urmărești pe sudor cum sudează. Poziția se numește spark watcher. Pe românește, privitor de scântei. Alteori cazangii intră în vase și atunci tu stai la gura vasului cu o vestă albastră și te uiți la ei înăuntru. Postul ăsta se numește confined space watcher, adică privitor de spații strâmte.
Tot între timp am aniversat 25 de ani de la căsătorie. M-a suportat Sulfina atâția ani, aproape că nu-mi vine să cred. Abia mă suport eu, câteodată. Ba pe deasupra mă mai și iubește, cel puțin așa îmi șușotește seara când ne culcăm. Iar eu îi răspund emoționat:
- Me too.
- Și ce i-ai cumpărat?
Întrebarea asta mi-a pus-o Lorn, un coleg din Thunder Bay.
- O vază cu lalele. Florile ei preferate.
- Păi trebuia să-i iei un set de bijuterii de argint. Eu am divorțat înainte sa împlinesc 25 de ani, am scăpat de cheltuială.
- Dar divorțul cât te-a costat?
- Vreo 50 de mii, plus că i-am lăsat casa, Lincolnul și jumătate din cont.
- Atunci mă grăbesc să-i cumpăr setul ăla de argint de care pomeneai.
Tot între timp, unul din băieții mei, a terminat școala. Urmează partea mai grea, găsirea unui loc de muncă. Companiile se cam feresc de tineri, din cauza inexperienței, nu ca în România, unde patronii nu te mai angajează dacă ai trecut de 35 de ani. De parcă în România pensionarea e la 40. Dar mai poți să ști? Îmi amintesc că în perioada de după 1989 s-a pensionat lumea într-o veselie la tot felul de vârste care mai de care mai fragede.
Tot între între timp, celălalt băiat al meu s-a mutat de la mine pentru că, după părerea lui, locuiam la țară, adică la capătul de vest al orașului. În plus a susținut că e timpul să trăiască pe picioarele lui ceea ce m-a impresionat și mi-a venit să mă smiorcăi. Sulfina a și făcut-o. S-a mutat în buricul târgului la un bloc cu lift, aproape de punctele importante de distracție. Dacă mă nervez mă mut și eu cu Sulfina, mai pe la toamnă, că ne-a cam plăcut apartamentul băiatului și am fi și mai aproape de el, nu cumva să ne-apuce dorul.

(articol scris de rușine la observația lui Delaskela)

Paște fericit!

2010-04-05T18:24:00.001-07:00

Mă cuprinde mila de toți mieii sacrificați de Paște și toți porcii sacrificați de Crăciun. De toți vițeii, puii, curcanii și ce se mai sacrifică pentru bunăstarea planetei. O planetă nedreaptă până la urmă. În care inteligenții îi mănâncă pe cei mai puțin inteligenți. Mă gândesc la o civilizație extraterestră cu inteligență superioară celei umane care ar descinde pe Terra și-ar începe să se înfrupte din noi nu numai pe considerentul avantajului tehnologic, dar și pentru ca le-am părea gustoși. Ne-ar scărpina pe spate și ne-ar mângâia pe creștet apoi ne-ar înfige cuțitul în coaste. Pe unii ne-ar și vâna dintr-o plăcere absolut intelectuală.

În Cartea Facerii, cap1-26 scrie: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!"

Așa e, Dumnezeu ne-a lăsat stăpâni peste vietăți, dar nu ne spune să le și mâncăm.

După ce-i face pe oameni, Dumnezeu îi binecuvântează și le repetă în Facerea, cap 1-28): "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!"

Ne îndeamnă să ne înmulțim și să umplem pământul. Păi, ne-am înmulțit deja și l-am umplut. Ce urmează?

Și încă ceva interesant în pasajul următor (Facerea cap 1-29): Apoi a zis Dumnezeu: "Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră.”

Negru pe alb. Ne-a lăsat vegetarieni. Nu să înfulecăm celelalte vietăți, ci să le stăpânim. Nu să ghilotinăm vițeii și să înjunghiem porcii și mieii, ori să gâtuim orătăniile.

Am citit zilele astea că delfinilor li se pregătește ceva. Statut de ființe inteligente nonumane în care li se recunoaște dreptul la existență. Ceea ce ar fi un pas spre normalitate. Normal ar fi să li se recunoască acest statut tuturor ființelor nonumane. Dar ce te faci cu miliardele de flămânzi ce suprapopulează planeta? Aici răspunsul ni-l oferă Bill Gates, unul din bogații lumii. Prin vaccinare. Prin vaccinare crede Bill Gates, populația poate fi scăzută până în 2050 cu cel puțin 10 miliarde de indivizi. Și nu numai că are idei, filantropist fiind, anul acesta creatorul lui Microsoft a anunțat donarea a 10 miliarde de dollari în producerea și distribuția de vaccinuri. Un dollar pe cap de reducere. Acțiunea vaccinului, după părerea sa, ar fi de sterilizare și slăbirea puterii de reproducție a omului. Unde am mai întâlnit asta, nu cumva naziștii experimentau sterilizarea asupra evreilor?

Explozia demografică este, întradevăr, o problemă de viață și moarte. O putem păți ca în fermentarea alcoolului, unde fermenții se înmulțesc până consumă toată hrana pusă la dispoziție și mor întoxicați de propriile dejecții. Eu nu văd rezolvarea supra înmulțirii, noroc că o văd alții. Mai deștepți și mai bogați ca mine. Care au și determinarea și mijloacele de acțiune.

Din curiozitate, m-am uitat peste niște statistici despre populația globului. La zi ar fi 6,812,600,000 și se așteaptă ca până în 2040-2050 să ajungă 9 miliarde. În 1900 abia trecea de un miliard jumate.

Mai mult de o treime a populației trăiește în India și China. Cea mai mare densitate o are Bangladesh cu peste 1000 de locuitori pe km patrat. Trei sfert din populația globului o constituie Asia și Africa (Asia 60%). Până în 2030 se estimează că producția de hrană și apă ar trebui să crească cu 50% și, însfârșit, se prevede că populația Europiei în 2050 va ajunge la 691 milioane (7.6%) în scădere față de 2010 (727 milioane), probabil europenii au fost deja vaccinați).

.

Cu modestie

2010-03-13T02:42:00.000-08:00

Tocmai am reajuns acasă, unde mă regăsesc, venit de pe coclauri, nu contează de unde, Canada e plină de ele, posibil să plec din nou, deși mi se întoarce în greață (expresie nouă). Când mă refer la acasă mă refer la familie și cei apropiați, nu neapărat la apartamentul pe care-l închiriez. Cineva mi-a scris că sunt un norocos pentru că am o soție, am doi copii mari. Adică nu sunt singur, a subliniat. Îi răspund aici, profitând de ocazie (ocazia e că mi-am adus aminte). Nu sunt singur, dacă mi-ar fi plăcut singurătatea poate m-aș fi retras în pustie ca schimnicii ori sihaștrii de odinioară. Într-o pădure, pe vreun munte, în deșert, printre ghețari sau pe vreo insulă pustie.
Ba, acum, singurătatea e în marile orașe. Mi-a atras atenția un coleg cu care am abordat subiectul întâmplător. Te plimbi printre oameni, iar oamenii aceia, în cazul în care nu-ți sunt dușmani, îți sunt străini. Treci printre ei fără să-i saluți, fără măcar să-i privești, fără să reții absolut nimic despre ei. Habar n-ai cine îți e vecinul de lângă apartament sau cel de deasupra ta.
Un vorbitor de limba română pe care l-am întâlnit în camp-ul Calumet (Andrei), ajuns din nou singur și în plin proces de divorț, îmi spunea acum câteva zile.
- M-am căsătorit tocmai ca să nu fiu singur, am doi copii mici, iar pe nevastă-mea a prins-o cheful de experiment. Zice, auzi, Andreiașul scumpici, că așa mă dezmiardă, vreau să încerc viața fără tine. Să văd eu, așa, cum decurge. Că m-am cam plictisit în doi. Parcă sunt sătulă. Nu, nu în doi s-a săturat, ci în trei, că o are pe scorpia de mă-sa care îi toarnă în cap numai fiere și venin. Nu mă suportă mă-sa, soacră-mea. Și i-a pus în vedere ori cu ea ori cu mine. Păi, a reluat Andrei, o prind eu și îi rup picioarele. Soacrei! Și după ce-i rup picioarele îi tai limba. Pe urmă îi tai urechile. Cum se zice, tai sau tau?
- Tai.
- Pe urmă văd eu ce-i mai tai.
- Și după asta crezi că nevastă-ta o să te iubească mai mult? O să sară în sus de bucurie? Mai ales că tu o să fii închis.
- Măcar acolo n-o să fiu singur, ci în tovărășia altor pușcăriași.
- Da, acolo o să fii tu nevasta unuia din ei.

Duminică am urmărit gala Oscarurilor, m-am bucurat că nu Avatar e marele câștigător. Nici câștigătorul nu-l merita (The Hurt Locker) și nici premiul de cel mai bun regizor nu-l merită câștigătoarea din acest an, aceeași Kathryn Bigelow despre care nu știu nimic decât că e fosta nevastă a lui James Cameron. Iar e vreo politică sexistă pe la mijloc, până la urmă District 9 a fost cel mai bun film aflat în competiție. De departe. Până la urmă premiile astea se oferă cum se oferă toate premiile, știm noi cum, deși n-ar trebui să spun asta pentru că eu n-am prea luat premii la viața mea, am doar o idee vagă cum se dau. Se dau cum se dau. După merit nu, decât din vreo scăpare, meritul fiind pe ultimele locuri.

Mai bine scriu despre ceva mai distractiv, pe blogul băimăreanului George Moțoc mi-a apărut un text interpretat vocal de Mircea Pînzaru. Iată și link-ul. De fapt ăsta era subiectul articolului, numai că am luat-o pe ocolite să nu se creadă lumea că mă laud. De fapt mă laud. Dar cu oarece modestie
Era să uit, episodul 2 e aici.
.

Vacanță în Mexic

2010-03-03T18:53:00.000-08:00

Am ajuns în Puerto Vallarta aproape de unu noaptea, pentru că a trebuit să ne dăm ceasurile înapoi cu o oră (sau înainte cu o oră, am uitat); la plecare m-am bucurat că avionul avea o capacitate de 245 de locuri, cine să le ocupe pe toate, doar n-o să plece atâția oameni spre aceeași destinație numai din Edmonton și mă imaginam deja întins pe două trei scaune relaxând-mă patru ore jumate. N-a fost chiar așa, n-a rămas spațiu nici să arunci un ac și am fost mulțumiți, eu și prietena mea (my girl friend) (ma rog, nevasta) că lângă noi nu s-a nimerit niciun supraponderal. N-am nimic cu grașii, dimpotrivă, mă uit la ei și mă mir cât sunt de grași. Se supun singuri la chinurile iadului, în avion e o strâmtoare... abia încap cei cu o greutate normală. În Canada s-a propus ca persoanele suferind de obezitate să primească două locuri la preț de unul și mi se pare că anul trecut a ieșit cu scandal pe linia Air Canada, persoana obeză (grăsuna în cauză) a primit două locuri pe rânduri diferite.

Pe monitoare aș fi putut urmări două filme pentru copii. Cu condiția să-mi bag căștile în urechi. Copii sub zece ani. Așa că nu m-am uitat la ele, nici măcar copiii nu le-au urmărit, erau doi în fața mea, gata bronzați, alergau prin tot avionul ca pe maidan. Vai, ce părinți. Niște libanezi. Mi-am luat o carte cu mine și m-am prefăcut că citesc, ceea ce mi-a provocat un somn teribil. Fiind pe ultimul rând, lângă mine era mereu cineva făcând coadă la veceu și mai trăgeam cu ochiul la doamnele sau domnișoarele pe care le întreceau cam tare. Își frecau picioarele unul de altul. Mai scăpau și câte-o mână printre ele. Una, la un moment dat, chiar luase o tentă translucidă. Eu nu înțeleg de ce femeile se hotărăsc să meargă la veceu în ultima clipă. Unele.

Stewardesele erau bătrâne. Nu babornițe, dar nici prea departe. Ne serveau cu sucuri. La alegere puteai cere șampanie și vin. Șampania era un fel de sifon, iar vinul era oferit în pahare de plastic cât un degetar. Am optat pentru vinul roșu. L-am primit într-un degetar fisurat, deși nu mi-am dat seama până când nu mi s-a prelins o parte din conținut pe tricoul meu alb.

Nimeni n-a luat în calcul că am fost servit cu un pahar crăpat, toată lumea îmi privea petele rozalii de pe tricou și se gândea că am băut ca un porc. Până și Sulfina, my girl friend (nevasta).

- Dar cum ai reușit?

- Dar ce cum am reușit?

Parcă aș fi depus vreun efort.

In Puerto Vallarta am găsit 20 C, noi plecasem de la minus zece și un strat de zăpadă apreciabil. Palmieri, bananieri, cocotieri și cactuși. Și ce mai era. Mexicani, desigur. În primul rând. Mexicul e plin de mexicani. Și un autobuz care să ne ducă la hotel. Ne aștepta chiar la ieșirea din aeroport. Hotelul nostru era la o oră și ceva de mers cu autobuzul în Rincon de Guayabitos, un sătuc lângă La Penita, care era un alt cătun sau comună, sau ce, din provincia Nayarit.

- Uite, i-am arătat Sulfinei, așa arată Mexicul.

- Văd și eu.

Eram încă în Puerto Vallarta, când am remarcat prin fereastra autobuzului o camionetă plină cu mexicani. Desigur, aglomerația era în spate nu în cabină. Nu purtau ponchouri și nici sombrere, ci tricouri și niște pălării amărâte de paie.

- Uite, i-am arătat Sulfinei, așa arată mexicanii.

- Dar văd și eu.

- Dar palmierii?

- I-am văzut și pe ăia.

Șoferul era tot mexican, iar lângă volan, pe bord, avea o farfurioară made in Mexic. Deasupra farfurioarei un afiș pe care scria în engleză: „The tip it s not included”, adică degeaba am plătit noi excursia all included că bacșișul era bine venit. Bacșișul era bine venit peste tot. În autobuz, în cameră, la restaurant, pe plajă, pe barcă. Bacșiș mexican

Patinaj viteza

2010-02-18T15:45:00.001-08:00

Nu m-am gândit că mă voi emoționa atât de puternic urmărind o întrecere sportivă la care n-a participat niciun român. Mi s-a întâmplat urmărind-o pe Christine Nesbitt, cucerind medalia de aur, reprezentanta Canadei la patinaj viteză cursa de 1000 de metri.
Mi s-a mai întâmplat, odată, ceva asemănător, acum 8 ani, la finala de hockey dintre Canada și USA, câștigată de canadieni. Însă atunci era în joc și antipatia față de ultimii. Antipatie care nu s-a estompat între timp, dimpotrivă, a crescut.
La olimpiada de iarnă Vancouver 2010 țin cu orice națiune împotriva sportivilor americani. Canadienii și românii sunt, desigur, pe primul loc la capitolul simpatie, americanii pe ultimul. Și știu că nu sunt singurul. Îmi pare rău pentru românii americani, dar americanii au reușit performanța să fie urâți de mai toate națiunile de pe planetă. Dacă nu mult, măcar puțin. O națiune trufașă, îngâmfată, infatuată

.

Confesiv

2010-02-13T20:41:00.000-08:00

O leapșă preluată de la Filonous, deși nu m-a atenționat. Cam lungă, dar și eu voi fi cât se poate de laconic.

Principala trăsatură a caracterului meu: încăpățânarea, desigur. Ce altceva? Moștenită de la mama. La bine și la rău. Pentru că mă manifest și când nu trebuie (sau mai ales) și o duc la limită. Uneori mi se pare că aș putea muri sau chiar ar fi mai bine să mor decât să renunț la o idee. Fie ea bună sau greșită. Într-o zi se va petrece și asta cu siguranță.

Calitatea pe care o prefer la un bărbat: să fie spiritual.

Calitatea pe care o prefer la o femeie: feminitatea.

Ce apreciez cel mai mult la prietenii mei: ceea ce-mi lipsește mie.

Principalul meu defect: faptul de a avea prea multe defecte. Și culmea, toate principale.

Ocupaţia mea preferată: să călătoresc. Dar nu spre sau dinspre slujbă.

Visul meu de fericire: s-a împlinit. De acum doar apropierea morții mă mai excită (ca mister). Dar și ăsta e un vis care se va împlini. Cel puțin altora li s-a întâmplat deja.

Care ar fi cea mai mare nefericire a mea: să devin prinzonierul trupului meu pe timp nelimitat.

Ce-aş vrea să fiu: bogat și risipitor.

Ţara în care-aş vrea să trăiesc: Canada (Mongolia ca alternativă)

Culoarea preferată: verde (verdele ăla pe care-ți vine să-l paști).

Floarea preferată: floarea de măr. Pe urmă cea de cais și cireș. Pe urmă păpădia. Și pe urmă trifoiul. Și Sulfina. Neapărat.

Pasărea preferată: rățușca.

Prozatorii preferaţi: prozatorii buni.

Poeţii preferaţi: Pablo Neruda, Poe, Eminescu, Topârceanu.

Eroul preferat: Švejk (Jaroslav Hašek), am mai spus-o și cu altă ocazie și am și motivat de ce.

Eroina preferată: o sirenă dintr-un basm pe care l-am uitat.

Compozitorii preferați: prea mulți să-i înșir pe toți.

Pictorii preferați: impresioniștii.

Eroii din viaţa reală: prea mulți. L-aș menționa, totuși, pe Corneliu Coposu și un unchi al meu, Petre al Șoitului.

Eroinele din istorie: niște sirene (dar nu cele din Odiseea lui Homer, ci altele). Dacă nu sunt reale, ceea ce mi-ar părea rău, rămâne mereu mama.

Băutura şi mâncarea preferate: berea și mielul.

Numele preferat: Camelia, Bogdan, Radu.

Ce detest cel mai mult: fanatismul religios.

Personajele istorice pe care le detest cel mai mult: Lenin, Stalin, Ion Iliescu.

Fapta militară pe care-o admir cel mai mult: respectul față de inamic.

Darul natural pe care-aş vrea să-l am: prefer să nu-l menționez.

Cum aş vrea să mor: treaz, ascultând muzica preferată, ținându-mi de mână nevasta.

Starea de spirit actuală: mai bună decât altădată.

Greşeli care-mi inspiră cea mai multă indulgenţă: încrederea în semenii tăi. Pentru că și eu le fac și știu cum e. Mai ales că le și repet mereu.

Deviza mea: n-am.

O dau mai departe lui Andrei Gheorghiu, dar nici eu nu-l avertizez.

Sodiu

2010-01-29T14:00:00.001-08:00

Azi, în timp ce mă deplasam spre Walmart să-mi fac aprovizionarea, am ascultat la radio o emisiune despre alimentație. Era invitată o nutriționistă și se discuta pe marginea ultimei ei cărți al cărei subiect era sodiu. Așa am aflat că (înfricoșat) canadienii consumă cel puțin o cantitate dublă de sodiu decât cea normală. Ceea ce ne afectează în o mie și una de feluri. Fără sodiu nu se poate, dar ce e prea mult strică. Și se indica exact cât ne trebuie, doza zilnică. Pe care n-am reținut-o, pentru că vorbea în sute, pe stil englezesc, adică 13 sute de miligrame sau 15 sute de miligrame, sau undeva între. Plus minus (destul de puțin). Și că se fac presiuni asupra companiilor ce produc alimente să scoată, treptat, sodiu din produsele lor.
Oamenii ăștia n-au ce face, după părerea mea. Că zahărul l-au scos și l-au înlocuit nu cu glucoză sau fructoză, ci cu chimicale dulci, de zece ori mai dăunătoare ca zahărul (Acesulfame K, Alitam, Aspartam, Cyclamat, Dulcin, Glucin, Neotam Saccharin, P-400 și mai sunt!!). Cu ce vor înlocui sodiu? Cu potasiu? Mâine poimâine vor înlocui și apa. Probabil cu aer. Iar aerul cu azot, în curând se va descoperi ca inhalăm prea mult oxigen, că aerul e prea bogat în oxigen și vor scoate la vânzare butelii cu aer îmbunătățit în azot.
Bine, au urmat telefoanele ascultătorilor. Un tip se plângea că transpiră foarte mult și îi e foarte greu să-și mențină echilibrul electrolitic fără un adaos de săruri minerale, inclusiv săruri de sodiu (clorura de sodiu). Da, răspunde nutriționista, e un caz special, în cazul respectiv necesarul de sodiu fiind altul. Păi, bine, doamna nutriționistă, matale la cine te refereai, îmi venea mie să întreb, dar n-aveam un telefon mobil cu mine, nu sunt așa important să am unul, la cei care stau toată ziua în casă și nu fac nimic? Dar și aceștia au greutăți diferite, metabolism diferit. De unde ai scos sutele alea de miligrame fix?
Părerea mea e că organismul știe exact cât sodiu îi trebuie, uneori mai mult, alteori mai puțin și își ia singur necesarul dacă are de unde. Ce-i prisosește elimină. Prin piele, prin urină, prin plămâni etc. Oare unei capre cât sodiu îi trebuie? Bunica ținea capre când eram mic și cum dădeau de un drob de sare îl lingeau în extaz. Și nu făcea niciuna hipertensiune. Sau nu știam noi?
Dar stresul? Pentru că stresul e sursa tuturor afecțiunilor interne ale organismului nostru. Mai puțin cele moștenite genetic și cele dobândite de la nutriționiștii moderni ori de la hapurile prescrise de medicina la fel de modernă. Pe când vom afla cât stres avem nevoie și cât ne prisosește. Pentru că, deocamdată, suntem bombardați din toate părțile cu el. Viața noastră nu mai e nici liniștită, nici cu pace în suflet. Ci dezechilibrată. Nu atât nutrițional, cat psihic și sufletește
.

Pandorum

2010-01-26T15:30:00.001-08:00

Am văzut Pandorum, nu la cinema și nici n-am închiriat filmul, altfel mi-ar fi părut rău după bani, l-a descărcat unul din băieții mei, la mulți ani, băiete! (e ziua lui, azi), un film subțire, fără pretenții, m-am uitat pentru că sunt un înfocat fun SF.
M-a convins mult mai mult Charles Chaplin, cu care am petrecut sâmbăta și duminca. Piciul, Circul, Goana după aur, Timpuri noi, Luminile orașului și alte câteva scurt metraje. Sunt de acord cu cei ce susțin că Chaplin a fost un geniu al cinematografiei. Fie și mute.
Pandorum e plin de clișee. Sau mai degrabă o compilație de alte filme, nu are nimic original, nu merită discutat în detaliu. La câteva secvențe ce se voiau dramatice și tensionate, m-a apucat râsul. Nu-l recomand. Nici măcar celor înnebuniți după SF ca mine
.

District 9

2010-01-14T14:47:00.001-08:00

Mi-a plăcut District 9 cu toate hibele pe care le are. Mai mult decat Avatar. De fapt, privind înapoi, din Avatar n-am rămas decât cu performanțele vizuale. Ceea ce m-a impresionat la District 9 a fost actorul (Sharlto Copley) care a interpretat rolul principal, Wikus Van De Merwe. Le-a dat palme multor stele americane.
Mi-a plăcut și regia, în ciuda debutului regizoral (Neill Blomkamp).
Ceea ce mă deranjează sunt scârțâielile unora despre mesajul rasist. Vezi doamne, rasa albă îi salvează pe alieni (idem în cazul lui Avatar). De ce iarăși albii? Pentru că negrii ar vrea ei să-i salveze? Foarte bine, de ce nu-i salvează, adică cine-i oprește să facă un film în care ei sunt marii salvatori. Eu n-am luat-o ca pe un afront când Will Smith salvează planeta în Independence Day. Unde îi nimicește pe alieni. La fel ca și în Man in Black. Nu m-a deranjat când tot Will Smith e ultimul supraviețuitor integru de pe planetă (I am legend). Din păcate, e din ce în ce mai grav să te naști alb. Pentru că automat ești rasist. Iar dacă nu ești, devii prin sugestie. Vrajba e întreținută artificial de interesele unor grupuri. Între sexe, între rase, între religii. Fără neînțelegeri majore, fără lupte, fără războaie (măcar focare) n-ar mai exista plăcerea de a-ți exercita puterea. Ce dracu să faci cu miliardele de dollari dacă nu-i investești în entertainment la o scară planetară.
Mă întorc la film, care ar merita discutat din multe puncte de vedere. Doar că eu am văzut District 9 mai degrabă ca pe o poveste de dragoste. Restul e fundal social. O poveste de dragoste al cărei punct culminant e în final, atunci când Wikus prezintă fotografia de mireasă a soției sale, asociind-o cu un înger. O scenă de o duioșie extremă, puternică, sugestivă și convingătoare

.

Revelion

2010-01-11T15:22:00.000-08:00

E simplu să scrii despre Revelion. Am mâncat, am băut, am dansat. M-am distrat. Am mai petrecut un an la groapă. L-am înmormântat. Ce contează, vine altul. Urări, telefoane, felicitări, vizite, musafiri.
Dincolo de toate astea, e trist, încă n-am reușit să-mi răspund la întrebări pe care le consider importante. Care e rostul meu printre celelalte șapte miliarde de indivizi? Să mă bâțâi pe ringul unei săli de restaurant în noaptea dintre ani? Să pretind că viața e frumoasă și interesantă? Să-mi pun pene de ștruț pe chelie?
Cine beneficiază de faptul că trăiesc? Uneori mă simt ca în filmul Matrix, că toată lumea aceasta e numai în capul meu, că mi se dă senzația de-a fi o rotiță într-un angrenaj în timp ce produc bioenergie altor entități. Măcar de aș fi sigur că o produc și pe aceea și că am un rost.
Universul e un concept tragic. Singurul său moment sublim pare a fi momentul zero, înainte de a se naște

.

Bilanț

2009-12-29T17:25:00.000-08:00

Cam păgubos anul ăsta. Am câștigat pe jumătate cât anul trecut. Dar n-am murit (asta cu nemuritul o trec la partea pozitivă).
Am ajuns în România cu escală în Londra, am lansat o carte (cea din dreapta sus), știu că n-ați citit-o, dar eu am scris-o. Mi-am vizitat neamurile și câțiva prieteni.
Greutatea mi-am menținut-o constantă (o trec si pe asta la pozitiv). Și faptul că nu mi-am făcut dușmani noi. În schimb i-am ascuțit pe cei vechi.
Mi s-a mai mărit chelia și am mai pus un an în cârcă. Mă simt deșelat.
Am mai citit câte ceva, am reușit să finalizez încă o carte (pe care nu știu dacă o public, până la urmă), am văzut o mulțime de filme, multe furate de pe internet, la greu.
Nu demult mi s-a dezlipit lucrarea (un pod de șase dinți) pe care am înghițit-o fără să-mi dau seama. Podul a trecut prin aventura prin care l-am aruncat și a ieșit tot fără să-mi dau seama. L-am recuperat în ultima clipă (recuperarea o trec, desigur, la pozitiv).
Moș Crăciun mi-a adus ce i-am cerut, un bilet la filmul Avatar, în 3D, cu gașca. Am fost opt în gașcă. Eu, Sulfina, băieții mei, Flo și vecinii din potcoavă. Băcanii chiar ei, plus ”a mică” a lor. Filmul a fost impresionant, mai ales de la jumate încolo, când m-a apucat ceva să merg undeva. Am rezistat până la final ca să nu deranjez lumea și să nu pierd din spectacolul cu ochelari. De două ori l-am mângâiat pe cap pe eroul principal, că avea capul la câțiva centimetri de mine și o dată am mângâiat-o și pe Sigourney Weaver pe care o cunosc din Alien, o preferată a mea din tinerețe. Am mângâiat-o când nu era atentă Sulfina, altfel mi-ar fi tras peste mână de nu m-aș fi văzut și aș fi mângâiat-o eu și pe Ney'tiri, eroina filmului, dar mi-a fost frică de coada ei care m-a fascinat mai bine de două ore.
După film ne-am întrebat unul pe altul în timp ce fugeam către veceu.
- Na, ți-a plăcut?
- Aha...
Mie cel mai mult mi-a plăcut cum trăgeau pandorienii cu arcul, aveau niște săgeți cât niște sulițe, pe urmă mi-a plăcut că aceiași pandorieni, populatia na’vi, aveau mai puține degete decât avatarii și-mi tot imaginam niște porcării, cum fac ei, adică, copii cu cozile alea ale lor și altele.
De la veceu am ieșit cu o impresie și mai bună despre film, că puteam să mă concentrez deja la ceea ce vizionasem.
Ce nu mi-a plăcut a fost că n-am văzut cum mănâncă na’vi, cum folosesc ei toaleta, decât cum beau apă și cum se pupă și că nimeni n-a avut un rol negativ în film. Cei care ar fi putut să-l aibe, colonelul și reprezentantul bogătașilor, au jucat pe proștii. Iar militarii ca o gașcă de tolomaci. Trăgeau și mureau și ziceau yes, sir! Dar nu-i nimic, că ne așteaptă o trilogie cu aceeași eroi și aceleași efecte de imagine, așa că regizorul va trebui să umble la poveste și să o facă mai interesantă.
Iar data viitoare merg la film în pamperși

.

Sarbatori

2009-12-21T23:09:00.000-08:00

Pentru prima oară de când sunt în Canada mi-am cumpărat brad artificial. Nu din motive ecologiste, nu cred că ești mai ecologic folosind plasticuri, ci dimpotrivă. Dar am mai dezbătut subiectul ăsta anul trecut pe alte bloguri, nu vreau să-l redeschid. Am brad de plastic din motive mult mai banale. Managerul clădirii în care locuiesc a interzis brazii naturali pe motiv că e un potențial risc de incendiu. N-am chef să mă bat cu el în argumente.
Nu-i nimic, bradul a venit împodobit cu beculețe, a fost mai ieftin ca unul natural, după Bobotează am să-l arunc la gunoi ca să am o mică senzație că fac ce-am făcut și anii trecuți. Moș Crăciun sper să nu fie unul artificial made în China. Anul acesta am fost mai cuminte ca anul trecut și trag speranțe... Poate un bilet de film la Avatar? O cravată, ceva?
Bestsellerul meu e aproape de final. Nu mă grăbesc, pentru că vreau să sparg gura târgului. Iar târgul merită să umble cu gura spartă.
Iarna s-a mai domolit, am ajuns la temperaturi suportabile, plăcute chiar. Minus 15 te înfioară de plăcere.
Și vin sărbătorile! Și le urez celor care se rătăcesc pe aici, sărbători frumoase și pline de mister! Crăciun si An Nou fericit!

.

Christmas Party

2009-12-13T12:49:00.000-08:00

Am fost la petrecerea de Crăciun ținută de compania la care lucrează Sulfina (Dyna Life Dx). În down town Edmonton, Show Conferince Centre, o clădire super elegantă cu o suprafață de 14 000 de metri patrați, pe malul râului Saskatchewan, o priveliște pentru oamenii bogați, pe holul principal o cucoană cânta la pian o nocturnă de Chopin, într-o rochie neagră, impecabilă, numai volane și dantele. Înainte de a intra în sală am asistat la o mică expoziție de sculptură în gheață menită să ne impresioneze și care chiar ne-a impresionat.

Când am plecat de acasă mi s-au lipit mâinile de clanța ușii la ieșirea din bloc, am condus tot timpul cu mănușile pe mâni și, după o așteptare de 20 de minute am reușit să parchez, cu noroc, la subsolul clădirii.

Mâncarea și băutura au fost acceptabile, fără prea multe pretenții, la masă am stat cu o familie de ruși, una de cehi, una de români si una de filipinezi. Mai mult de jumătate din invitați au fost asiatici, la un moment dat aveam senzația că m-am transbordat în țara piticilor. Muzica n-a fost pe placul meu, fiind foarte pretențios și dificil la acest capitol. Totuși, pe Macarena s-a anunțat un concurs cu premii pe care l-am câștigat nesperat (dansam prima oară macarena) fiind foarte neîndemânatic, mai tot timpul în contra sens cu ceilalți combatanți, un ring întreg. Singura soluție a fost să improvizez, m-am ales cu un grătar electric George Foreman, să nu se mai spună că dacă nu știi să dansezi nu ai șanse să câștigi o competiție.

La tombolă am avut iar noroc, o sticlă de vin alb și una de vin roșu, Sulfina crede că mi-a adus noroc pusul mâinii când am plecat de acasă. Poate că da.

La concursul de dans pe Rasputin (Boney M) n-am mai reușit performanța de la Macarena, cu toate că m-am mișcat mult mai bine, mai vioi, o melodie pe care o dansam și pe vremea adolescenței. E drept că, de atunci, mi-am mai pierdut mobilitatea.

Am ajuns acasă pe o temperatură de minus 35 C. Azi, la amiază, termometrele înregistrează minus 44. Ocazie cu care am sărit peste mersul la biserică, iar pentru ieșitul la țigară mă voi înveli ca o sarma. Sau ca un eschimoș. Sau voi renunța pur și simplu la fumat, pentru că risc să-mi inghețe buzele.

Doar un lucru, unde e încălzirea aia globală de care se vorbește atâta?